Ar fi neîntemeiat să credem că fiecare deputat dintr-un astfel de parlament îşi asumă întotdeauna de la sine responsabilităţile cu inima atât de uşoară.

Nu, nicidecum. Dimpotrivă, aceste rătăciri obligându-i pe unii deputaţi să ia poziţie în legătură cu probleme care le scapă, le slăbesc încetul cu încetul caracterul. Căci nici măcar unul nu va avea curajul să declare: “Domnilor, eu cred că noi nu înţelegem o boabă din treaba asta. Cel puţin în ceea ce mă priveşte”. De altfel asta n-ar schimba nimic, mai întâi pentru că această corectitudine ar rămâne neînţeleasă, apoi pentru că ceilalţi ar şti foarte bine să-l împiedice pe nerodul acela cinstit să “strice astfel preţul”. Cine cunoaşte oamenii, va înţelege că, într-o societate atât de ilustră, nimeni nu ţine să fie cel mai prost şi că, în acest mediu, sinceritatea echivalează cu prostia.

Astfel, un deputat care va fi început prin a fi aproximativ cinstit se va angaja prin forţa lucrurilor pe calea minciunii şi a înşelăciunii. Însăşi certitudinea că abţinerea unuia nu va schimba absolut nimic ucide orice sentiment de integritate care ar mai putea dăinui la unul sau la altul. În sfârşit, fiecare îşi închipuie că el personal nu este nici pe departe cel mai incapabil din lot şi că prin colaborarea lui este evitat un rău şi mai mare.

Se va obiecta desigur că, dacă este adevărat că, luând fiecare deputat în parte, competenţa lui nu cuprinde toate problemele, cel puţin el votează cu partidul său, care dirijează actele sale politice, or partidul îşi are comitetele sale, care sunt lămurite într-un mod mai mult decât suficient de către experţi.

La prima vedere argumentul pare valabil. Dar atunci se pune o altă problemă de ce se aleg cinci sute de persoane, atunci când numai câteva au destulă înţelepciune şi ştiinţă pentru a lua poziţie în problemele cele mai importante?

Da, exact acesta este fondul problemei.

Actualul nostru parlamentarism democratic nu caută nicicum să recruteze o adunare de înţelepţi, ci mai degrabă să adune laolaltă o ceată de nulităţi intelectuale, care vor fi cu atât mai uşor de dirijat într-o direcţie determinată cu cât fiecare element component este mai mărginit Numai astfel se poate face o “politică de partid” în actualul sens rău al acestei expresii. Dar acesta este şi singurul mijloc care poate fi folosit pentru că acela care trage sforile să poată rămâne prudent în umbră, fără să fie vreodată determinat să şi asume răspunderi.

În felul acesta, nici o decizie nefastă ţării nu va fi pusă pe seama unui ticălos ştiut de toţi, ci pe spinarea unui întreg partid.

Astfel dispare practic orice responsabilitate, căci ea poate fi prea bine pusă în spinarea unei persoane determinate şi nu pe a unui grup parlamentar de flecari. În consecinţă, regimul parlamentar nu poate plăcea decât spiritelor făţarnice, cărora le e teamă mai presus de orice să acţioneze în văzul tuturor. El va fi întotdeauna detestat de orice om curat şi drept, căruia îi plac răspunderile.

De aceea, această formă a democraţiei a devenit instrumentul preţios al acelei rase care, făcând neîncetat proiecte ascunse, are cele mai multe motive să-i fie teamă de lumină, acum şi de-a pururi. Numai evreul poate aprecia o instituţie la fel de murdară şi de perfidă ca el însuşi.

*

*   *

Acestei concepţii i se opune cea despre adevărata democraţie germană, al cărei şef va trebui să-şi asume întreaga responsabilitate a faptelor şi gesturilor sale. O asemenea democraţie nu îngăduie tranşarea diferitelor probleme prin votul unei majorităţi; decide unul singur şi acela răspunde apoi pentru decizia lui cu bunurile şi cu viaţa lui.

Dacă se ridică obiecţia că, în astfel de condiţii, ar fi greu de găsit un om gata să se dedice unei misiuni care comportă asemenea riscuri, nu există decât un singur răspuns:

Slavă Domnului, adevăratul sens al democraţiei germane constă tocmai în faptul că ea nu permite primului josnic venit, unui om care s-a învârtit, să poată ajunge pe căi ocolite să-şi guverneze concetăţenii; frica de responsabilitatea care trebuie asumată îi va îndepărta pe incapabili şi pe nevolnici.

Dacă, totuşi, se întâmpla ca un asemenea individ să se străduiască să se furişeze la putere, e uşor să fie demascat şi să i se strige fără menajamente: înapoi, secătură laşă! pleacă de-aici, că murdăreşti treptele; căci în Panteonul istoriei intră numai eroii, nu şi intriganţii.

*

*   *

Am ajuns la această concluzie după ce am frecventat parlamentul de la Viena timp de doi ani.

Apoi n-am mai pus piciorul acolo.

Regimul parlamentar a constituit una din principalele cauze ale slăbirii bătrânului stat habsburgic, slăbire tot mai accentuată în ultimii ani. Pe măsură ce activitatea lui compromitea prioritatea elementului german, el cădea tot mai mult în greşeala de-a se juca cu antagonismele naţionale. În Reichsrat aceasta se făcea întotdeauna în detrimentul germanilor şi, din această cauză, la urma urmei, în detrimentul imperiului; căci până şi cel mai mare nătărău îşi putea da seama, pe la 1900, că forţa de coeziune a monarhiei nu mai era suficientă pentru a contrabalansa tendinţele separatiste ale provinciilor. Dimpotrivă.

Mijloacele pe care le folosea statul spre a se menţine deveneau meschine şi îi aduceau dispreţul general. Nu numai Ungaria, ci şi diferitele provincii slave se identificau atât de puţin cu monarhia comună, încât în ceea ce le privea nu mai simţeau deloc ruşinea propriei lor slăbiciuni. Mai degrabă se bucurau de aceste semne de ramolire: aşteptau mai multe de la moartea decât de la vindecarea ei.

În parlament, prăbuşirea totală era prevenită prin concesii umilitoare, cedându-se celui mai mic şantaj, iar apoi plătea germanul. În ţară era evitată mizându-se cât se poate de ingenios pe diferitele naţionalităţi. Dar, în ansamblu, evoluţia era totuşi dirijată împotriva germanilor. Mai ales după ce poziţia de moştenitor al tronului i-a permis arhiducelui Franz-Ferdinand să exercite o influenţă incontestabilă, politica pro-cehă dusă de sus în jos a devenit chibzuită şi coordonată. Viitorul suveran al dublei monarhii s-a străduit prin toate mijloacele posibile să favorizeze degermanizarea, fie contribuind direct la aceasta, fie, cel puţin, acoperind-o. Prin subterfugiul