alegerii funcţionarilor de stat, localităţi pur germane au fost împinse, încet dar sigur, în zona periculoasă a regiunilor mixte. Această întindere începea să facă progrese din ce în ce mai rapide chiar şi în Austria de Jos, iar Viena era de acum considerată de mulţi cehi drept cel mai mare oraş al lor.

Ideea călăuzitoare a acestui nou reprezentant al Habsburgilor, a cărui familie vorbea în special ceha (soţia arhiducelui, veche contesă cehă, contractase cu prinţul o căsătorie morganatică; ea provenea dintr-un mediu în care germanofobia era o tradiţie) era crearea treptată a unui stat slav în Europa centrală, bazat pe principii strict catolice şi trebuind să servească drept sprijin împotriva Rusiei ortodoxe. Religia, cum s-a văzut de multe ori la Habsburgi, era din nou folosită în interesul unei idei pur politice şi, pe deasupra, a unei idei nefaste, cel puţin din punct de vedere german.

Rezultatele au fost mai mult decât jalnice sub multe aspecte.

Nici Casa de Habsburg, nici biserica catolică n-au primit recompensa aşteptată.

Habsburgii şi-au pierdut tronul, Roma a pierdut un stat mare. Deoarece “coroana”, punând consideraţiile religioase în slujba obiectivelor politice, a trezit un spirit în existenţa căruia nu crezuse, fireşte, niciodată. Tentativa de a smulge din rădăcini germanismul în bătrâna monarhie a avut drept răspuns dezvoltarea progresivă a mişcării pangermaniste în Austria.

Către 1880-1890, liberalismul manchesterian de inspiraţie evreiască atinsese punctul culminant şi în Austria, dacă nu cumva îl depăşise. Însă reacţia împotriva acestei tendinţe a evoluat ca întotdeauna în bătrâna Austrie, pornind în special de la un punct de vedere naţional, iar nu social. Instinctul de conservare i-a silit pe germani să se apere sub forma cea mai activă. Consideraţiile economice n-au început să exercite o influenţă hotărâtoare decât foarte încet, pe locul secund. În felul acesta s-au ivit din haosul general două organisme de partid, unul mai degrabă naţional, celălalt mai degrabă social, dar ambele vrednice de interes şi pline de învăţăminte pentru viitor. La sfârşitul deprimant al războiului din 1866, Casa de Habsburg avusese ideea unei revanşe pe câmpul de luptă. Numai sfârşitul tragic al împăratului Maximilian al Mexicului, a cărui aventură nefericită îi fusese atribuită în primul rând lui Napoleon al III-lea şi a cărui abandonare de către francezi a provocat indignarea generală, a prevenit o apropiere de Franţa. Cu toate acestea, Habsburgii stăteau la pândă. Dacă războiul din 1870-1871 n-ar fi fost o campanie victorioasă fără seamăn, curtea de la Viena ar fi riscat poate totuşi să pornească jocul sângeros al revanşei de la Sadova. Dar de îndată ce s-au răspândit primele veşti despre eroismul de pe câmpul de luptă, miraculoase, aproape incredibile şi totuşi adevărate, cel mai “înţelept” dintre monarhi a înţeles că nu era momentul prielnic şi, pe cât i-a fost cu putinţă, a făcut haz de necaz.

Dar lupta eroică din acei doi ani săvârşise un miracol mult mai mare, la Habsburgi, schimbarea orientării lor nu a corespuns niciodată cu impulsul inimii, ea nu a fost dictată decât de forţa împrejurărilor. Dar poporul german, în vechiul Marş către Răsărit, s-a simţit transportat de beţia victorioasă a Reichului şi a contemplat cu adâncă înfiorare reînvierea visului strămoşilor într-o realitate măreaţă.

Căci nu trebuie să ne înşelăm asupra unui lucru, austriacul cu tendinţe într-adevăr germane recunoscuse, din ceasul acela, că însuşi Koniggratz-ul nu fusese decât condiţia prealabilă tragică, dar necesară, a restaurării unui imperiu ce nu va mai fi cuprins în marasmul putred al vechii Federaţii şi că acesta nu va mai cuprinde noul imperiu. Învăţase mai ales temeinic, din proprie experienţă, că misiunea istorică a Casei de Habsburg se încheiase şi că noul imperiu nu-l va putea alege împărat decât pe acela care, pătruns de principii eroice, va pune “Coroana Rinului” pe un cap cu adevărat demn de ea. Şi trebuie să binecuvântăm soartă cu atât mai mult cu cât alegerea ar fi putut cădea asupra vlăstarului unei dinastii care, într-o epocă tulbure, dăduse deja pentru totdeauna naţiunii un simbol strălucitor şi edificator în persoana marelui Frederic.

Dar când Casa de Habsburg, după acel mare război, s-a angajat cu hotărâre pe drumul unei exterminări lente, dar implacabile, a periculoaselor elemente germanice din dublă monarhie (de ale cărei sentimente adevărate nu se îndoia) acesta trebuia să fie rezultatul final al politicii de slavizare. Atunci împotrivirea acestui popor, sortit pierii, a izbucnit într-un mod nemaicunoscut vreodată în istoria germană a vremurilor din urmă.

Pentru prima dată, oameni cu tendinţe naţionale şi patriotice au devenit nişte răzvrătiţi.

Răzvrătiţi nu împotriva naţiunii, nici chiar împotriva statului însuşi, ci răzvrătiţi împotriva unei metode de guvernare care avea să ducă, după convingerea lor, la pieirea propriei lor naţionalităţi.

Pentru prima dată în istoria germană a timpurilor moderne, patriotismul local şi dinastic s-a despărţit de iubirea naţională faţă de patrie şi popor.

Meritul mişcării pangermaniste din Austria germană din anii 1880-1890 constă în faptul că a stabilit limpede şi fără echivoc că autoritatea statului nu va putea pretinde stimă şi protecţia poporului decât conformându-se intereselor naţionale sau cel puţin nevătămându-le deloc.

Autoritatea statului nu poate fi un scop în sine, căci în cazul acesta orice tiranie ai fi inviolabilă şi sacră.

Când un guvern îşi conduce poporul către ruină prin toate mijloacele, răzvrătirea fiecărui membru al acestui popor devine nu un drept, ci o datorie.

Întrebarea “Când se prezintă un asemenea caz? “ nu şi află răspunsul în dizertaţii teoretice, el se tranşează prin forţă, iar succesul decide.

Cum orice guvern se consideră în mod firesc obligat să-şi menţină în avantajul lui autoritatea puterii de stat chiar dacă este cel mai prost şi a trădat de mii de ori interesele naţionale, instinctul de conservare naţională va trebui să folosească, în lupta împotriva unei astfel de puteri, pentru a-şi cuceri libertatea şi independenţa, armele de care se serveşte adversarul său spre a se menţine. Ca urmare, lupta trebuie purtată cu mijloace “legale” câtă vreme puterea în declin se serveşte de ele; dar nu trebuie să ezite să recurgă la mijloace ilegale, dacă asupritorul le foloseşte şi el.

Dar, în general, nu trebuie uitat că ţelul suprem al existenţei oamenilor nu este