Când rasă e în primejdia de a fi oprimată sau chiar eliminată, problema legalităţii nu mai joacă decât un rol secundar. În acest caz, faptul că puterea existentă aplică mijloace absolut legale prezintă puţină importanţă; instinctul de conservare al celor oprimaţi va constitui întotdeauna cea mai înaltă justificare a luptei lor prin toate mijloacele.

Toate luptele pentru eliberarea de aservirea internă ca şi de cea externă de pe acest pământ, despre care istoria ne arată exemple uimitoare, au fost purtate în virtutea acestui principiu.

Dreptul oamenilor primează asupra dreptului statului.

Şi dacă un popor moare în lupta pentru drepturile omului, înseamnă că el a fost cântărit în balanţa destinului şi a fost găsit prea neînsemnat ca să aibă dreptul la fericirea de a exista în această lume pământească. Căci cine nu e gata să lupte pentru existenţa sa, ori nu e capabil s-o facă, este deja sortit pieirii de Providenţa în veci dreaptă.

*

*   *

Exemplul Austriei dovedeşte limpede şi impresionant că unei tiranii îi este foarte uşor să se învăluie în mantia pretinsei “legalităţi”.

Puterea legală se sprijinea în vremea aceea pe fondul germanofob al parlamentului, cu majorităţile lui negermane şi pe dinastie, ostilă şi ea germanilor. Întreaga putere a statului era personificată de aceşti doi factori. Ar fi fost absurdă pretenţia de a schimba soarta poporului german din Austria cu sprijinul aceloraşi factori. Dar aceasta înseamnă, potrivit adoratorilor noştri ai “căii legale”, că ar fi trebuit să se renunţe la orice opoziţie, deoarece ea nu putea fi condusă prin mijloace legale. Aceasta ar fi antrenat inevitabil pieirea poporului german din monarhie într-un interval de timp foarte scurt. De fapt, germanii din Austria n-au fost scutiţi de această soartă decât prin prăbuşirea statului.

Teoreticianul cu ochelari murea, desigur, mai bucuros pentru doctrina sa decât pentru poporul său. Dacă oamenii îşi făuresc legi, el îşi închipuie că după aceea ei trăiesc pentru ele.

Meritul mişcării pangermaniste de odinioară din Austria este că a măturat din temelii acest nonsens, spre stupoarea tuturor teoreticienilor doctrinari şi a altor fetişişti ai statului.

În timp ce Habsburgii se străduiau prin toate mijloacele să-i ducă cu vorba pe germani, acest partid a atacat - şi fără nici un fel de menajamente “serenissima” dinastie. El a fost primul care a sondat acest stat corupt şi a deschis ochii a sute de mii de oameni. Lui îi revine meritul eliberării sublimei noţiuni de dragoste de patrie din strânsoarea acestei jalnice dinastii.

Numărul partizanilor săi a fost extraordinar la început, ameninţând să devină o adevărată avalanşă. Dar n-a fost un succes de durată. Când am sosit la Viena, mişcarea fusese deja întrecută de mult de partidul creştin-social, ajuns la putere; coborâse la un nivel aproape neînsemnat.

Întreg acest episod al înfloririi şi declinului mişcării pangermaniste şi al ascensiunii incredibile a partidului creştin-social a rămas pentru mine un subiect clasic de studiu de cea mai mare însemnătate. Când am ajuns la Viena, simpatia mea se îndrepta din plin şi în întregime către tendinţa pangermanistă. Eram profund impresionat şi mă bucuram de faptul că oamenii aveau curajul să strige “Trăiască familia Hohenzollern!” în plin parlament. Simţeam în mine o siguranţă care-mi inspira voioşie văzându-i că se considerau o parte temporar desprinsă din imperiul german, că se străduiau s-o arate cu orice prilej; atitudinea sinceră şi lipsită de compromisuri în toate problemele în care era implicat germanismul mi se părea singura cale încă posibilă pentru salvarea poporului nostru; dar nu puteam să înţeleg de ce această mişcare se şubrezise astfel după un început atât de strălucitor. Înţelegeam încă şi mai puţin de ce partidul creştin-social ajunsese, în aceeaşi perioadă, atât de extraordinar de puternic. Era tocmai în culmea gloriei.

Când am început să compar cele două mişcări, soarta, graţie jalnicei mele situaţii generale, mi-a dat cea mai bună învăţătură pentru soluţionarea acestei probleme.

Îmi încep analiza cu cei doi bărbaţi care au fost şefii şi întemeietorii celor două partide: Georg von Schoenerer şi Dr. Karl Lueger.

Ca personalităţi, şi unul şi celălalt se ridică mult deasupra cadrului şi nivelului mediului parlamentar. Întreaga lor viaţă a rămas curată şi integră în mijlocul mlaştinii corupţiei politice generale. Simpatiile mele personale au mers, la început, spre pangermanistul Schoenerer, dar, puţin câte puţin, s-au îndreptat şi către şeful creştin-social. Comparându-le capacităţile, am considerat de pe atunci că Schoenerer era un gânditor mai bun şi mai profund în problemele de principiu. El a prevăzut mai bine şi mai clar decât oricine sfârşitul inevitabil al statului austriac, Dacă Reichul ar fi ascultat mai bine avertismentele lui privind monarhia habsburgică, dezastrul unui război mondial al Germaniei împotriva întregii Europe nu s-ar fi produs niciodată.

Dar dacă Schoenerer pătrundea înţelesul adânc al problemelor, în schimb cu atât mai mult se înşela în privinţa oamenilor.

În aceasta constă forţa Dr. Lueger.

Era un excepţional cunoscător al oamenilor, ferindu-se mai ales să-i vadă mai buni decât sunt în realitate. De aceea el evalua mai bine posibilităţile reale ale vieţii, pe când lui Schoenerer îi lipsea complet acest simţ. Tot ce gândea pangermanistul, teoretic era just; dar îi lipseau forţa şi penetranţa pentru a-şi transmite ideile poporului; nu se pricepea să le pună la îndemâna mulţimii ale cărei capacităţi rămân întotdeauna limitate; şi clarviziunea sa profetică nu ducea niciodată la o idee realizabilă practic.

Lipsa lui de cunoaştere reală a oamenilor l-a condus cu timpul la erori de apreciere a forţei gregare a mişcărilor de masă, ca şi a valorii instituţiilor seculare.

Fără îndoială, Schoenerer a recunoscut în cele din urmă că trebuie să se ridice la concepţii generale, dar nu a înţeles că numai marile mase populare pot apăra acest fel de convingeri cvasi-religioase.

Din nefericire a înţeles prea puţin că combativitatea claselor aşa-zise “burgheze” este extrem de limitată de interesele lor economice, fiecare din membrii lor temându-se să nu piardă prea mult şi stând deoparte.

Cu toate acestea, la modul general, o concepţie nu are vreo şansă de izbândă decât dacă a pătruns în marea masă care se declară gata să pornească lupta necesară.

Din această lipsă de înţelegere a importanţei păturilor inferioare ale poporului a rezultat o concepţie absolut nesatisfăcătoare despre problema socială.

Dr.