alte părţi, cei de-aici se considerau chiar norocoşi. Vestea fusese bună şi pentru ei, şi pentru animale. Animalelor nu le plăcea să li se reducă porţia de mâncare, dar situaţia era oricum mai bună aici decât în grădinile zoologice din Japonia, unde bietele creaturi nici nu mai aveau ce mânca. Nimeni nu ştia ce avea să se întâmple în viitor, dar cel puţin deocamdată erau cruţaţi de moarte prin înfometare atât oamenii, cât şi animalele.

  Doctorul se întreba ce făceau soţia şi fiica lui. Dacă totul a „ecurs normal, trenul cu care au plecat trebuia să fi ajuns deja ta Pusan. Acolo locuia un văr de-al lui care lucra pentru o c°mpanie de căi ferate. Puteau să stea la familia vărului până euşeau să se îmbarce pe un vapor care să le ducă înapoi în japonia. I-a fost urât fără ele când s-a trezit dimineaţă, îi 1PSeau vocile lor cristaline pe când pregăteau micul dejun, în Cas& domnea o linişte apăsătoare acum. Nu mai era căminul care-i plăcea, locul căruia îi aparţinea. Pe de altă parte însă, lRiţea parcă o bucurie ciudată la gândul că fusese lăsat singur ' Epoca Taisho este cuprinsă între anii 1912-l926.

  Haruki Mu în reşedinţa oficială, înţelegea până-n măduva oaselor însemna forţa implacabilă a sorţii.

  Destinul îl urmărea ca un blestem, încă de mic copil a conştient de faptul că el, ca individ, trăieşte sub controlul u forţe exterioare şi asta poate din pricina petei vineţii de p$ obrazul drept. Când era copil, ura pata aceea, semnul acela distinctiv de care avusese parte numai el. Îi venea să moarl când râdeau de el ceilalţi copii sau când îl priveau străinii ff tare i-ar mai fi plăcut să taie cu un cuţit pata aceea. După oe*g mai crescut, s-a resemnat, ştiind că nu va dispărea niciodatfc Poate acesta a şi fost factorul care l-a ajutat să deprindă o atiM* dine de resemnare faţă de tot ceea ce avea legătură cu soarta?

  De cele mai multe ori, soarta îşi punea liniştit amprenta p$ viaţa lui, colorându-i monoton doar marginile. Rareori i se întâmpla să-şi conştientizeze propria existenţă. Când echilibrai cunoştea totuşi o modificare (n-a ştiut niciodată ce anumfc controla acel echilibru şi nici nu a reuşit să detecteze $ ritmicitate în schimbarea lui), forţa care acţiona asupra sa B arunca într-o stare de resemnare aproape paralizantă. Bfr asemenea situaţii nu-i rămânea decât să renunţe la orice şi 8$ se lase în voia fluxului. Ştia foarte bine că nici un gând şi nW o acţiune nu putea schimba situaţia. Soarta îşi reclami* drepturile şi până nu şi le primea, nu voia să plece de-acdsC Credea în asta cu toată convingerea şi i s-a confirmat de neOŞ? Măr aţe ori.

  Nu că ar fi fost lipsit de iniţiativă, iar când lua o hotărâfŞ mergea până-n pânzele albe. În ceea ce priveşte profesia, remarcabil – un medic veterinar talentat şi un foarte bun Poate îi lipsea scânteia creativităţii uneori, dar în şcoală întotdeauna primul din clasă, iar la locul de muncă a fl apreciat şi respectat la justa lui valoare. Nu se putea nu printre „fatalişti”, dar cu toate acestea, nici măcar o dat viaţa lui nu a fost convins de faptul că a ajuns la o concll de unul singur. A avut întotdeauna sentimentul că „s decidea” în locul lui. Chiar dacă i se mai întâmpla (extrem de rar) să creadă că decizia îi aparţinea, îşi imediat seama că lucrurile fuseseră decise dinainte de forţă exterioară deghizată în „propria lui voinţă” – o momeală care îl făcea de fapt să acţioneze aşa impunea. Singurele lucruri pe care le-a decis vreodată i singur au fost fleacuri care, analizate mai atent, necesitau vreo putere de decizie. Se simţea ca un rege care nu făcea altceva decât să-şi pună sigiliul pe nişte documente la cererea ministrului care ţinea de fapt în mâini toate hăţurile puterii – la fel ca împăratul statului marionetă Manchuko.

  Doctorul îşi iubea soţia şi fiica pe care le considera cele mai minunate lucruri din existenţa lui şi pentru care ar fi fost capabil să-şi dea viaţa. Şi-a imaginat de multe ori că murea pentru ele, iar moartea de care avea parte de fiecare dată era una dintre cele mai agreabile. I se întâmpla totuşi uneori să ajungă acasă şi să considere, în timp ce le privea, că cele două erau fiinţe cu totul separate şi că nu aveau nici o legătură cu el. Ele erau ceva care se afla foarte departe de el. De câte ori îi trecea prin minte aşa ceva, începea să creadă că nu şi le alesese singur, dar cu toate acestea le purta o dragoste fără margini. Era un mare paradox, o contradicţie pe care doctorul nu şi-o putea explica în nici un fel – o capcană ce i se întinsese pe viaţă.

  Lumea căreia îi aparţinea medicul veterinar a devenit mult mai simplă şi mai lesne de înţeles după ce a rămas singur la reşedinţa de la grădina zoologică. Nu mai avea pe cap decât grija animalelor. Soţia şi fiica lui plecaseră. Deocamdată nu era nevoie să se gândească şi la ele, aşa că putea rămâne singur cu soarta lui.

  Oricum, atotputernica soartă a fost cea care a pus stăpânire pe străzile oraşului Hsin Chin în august 1945 şi nu Armata Kwantung, nici armata sovietică, nici trupele comuniste sau armata poporului. Se vedea de la o poştă că soarta guverna aici, iar voinţa personală era inexistentă. Tot soarta i-a cruţat Pe elefanţi şi i-a îngropat cu o zi în urmă pe tigri, leoparzi, lupi Ş1 ursi. Oare ce va mai îngropa de-acum încolo şi ce va mai cruţa? Nimeni nu avea de unde să ştie.

  Medicul veterinar a plecat să pregătească masa de dimineaţă a animalelor. Se gândea că nu se va mai prezenta nuneni la lucru, dar când a ajuns la birou, a găsit doi chinezi aŞteptându-l. Nu-i cunoştea. Aveau treisprezece-paisprezece ni> ochi ageri, erau slabi, cu pielea mai închisă la culoare.