Ne-au trimis să vă ajutăm, a spus unul din băieţi. Veterinarul i-a întrebat cum îi cheamă, dar ei n-au răspuns. A e faţa lor nu s-a mişcat un muşchi, de parcă n-ar fi auzit rebarea. Au fost cu siguranţă trimişi de chinezii care

  Haruki Mur lucraseră acolo până cu o zi în urmă. Aceştia voiau probabil i_ întrerupă orice legătură cu japonezii, anticipând evenimente^ care urmau, dar se gândeau că băieţii nu aveau de ce să fia traşi la răspundere. Au făcut un gest mărinimos la gândul că doctorul nu se putea ocupa singur de animale.

  Medicul veterinar i-a dat fiecăruia câte două fursecuri m apoi i-a rugat să-l ajute să hrănească animalele. Au du$ mâncarea de la o cuşcă la alta cu o căruţă trasă de un catâr le-au dat animalelor să mănânce şi le-au schimbat apa. Nu se punea problema curăţării cuştilor. Nu aveau timp decât, în cel mai fericit caz, să pună furtunul cu apă pentru a da excrementele la o parte, în fond, grădina zoologică era închisă, aşa că n-avea cine să se plângă de miros.

  Treaba s-a dovedit într-adevăr mult mai uşoară fără tigri, leoparzi, ursi şi lupi. Cel mai dificil şi periculos lucru era hrănirea carnivorelor. Cu toate părerile lui de rău pentru animalele care părăsiseră cuştile în urma masacrului, doctorul s-a simţit uşurat că nu le mai avea pe cap şi pe ele.

  Au început treaba la ora opt şi au terminat după zece. Băieţii au dispărut fără o vorbă, iar veterinarul se simţea epuizat din pricina efortului pe care-l făcuse. S-a întors la birou şi l-a anunţat pe directorul grădinii zoologice că, animalele fuseseră hrănite. (-

  Puţin înainte de prânz s-au întors la grădina zoologică cei opt soldaţi conduşi de tânărul locotenent. Erau înarmaţi ca şi în ziua precedentă. Paşii lor cadenţaţi s-au auzit înainte de a-i vedea veterinarul. Cămăşile lor erau tot înnegrite de sudoare, iar cicadele ţârâiau în copaci. Azi n-au venit să ucidă animale. Locotenentul l-a salutat pe director şi-a zis:

  — Am vrea să ştim exact de ce căruţe şi animale tracţiune dispune grădina zoologică.

  Directorul l-a informat că aveau exact o căruţă şi un cai adăugând:

  — Am donat armatei singurul nostru camion şi doi cai două săptămâni.

  Locotenentul a dat din cap şi l-a anunţat că va rechiziţi1 căruţa şi catârul la ordinele Cartierului General al Kwantung.

  — Staţi o clipă! Strigă veterinarul. Avem nevoie de dimineaţa şi seara când hrănim animalele. Angajaţii părăsit, fără căruţă şi catâr nu ne descurcăm, iar animalele de aici vor muri de foame. Şi aşa ne este foarte greu.

  _Tuturor ne este foarte greu, replică locotenentul prompt.

  Avea ochii injectaţi şi faţa acoperită de fire ţepoase. Prioritatea noastră este să apărăm oraşul, iar dumneavoastră puteţi elibera oricând animalele din cuştile lor. De aceea ne-am ocupat ieri de carnivore. Se pare că celelalte nu pun probleme serioase. Este ordin militar, domnule. Nu aveţi decât să vă descurcaţi cum puteţi.

  Oamenii locotenentului au luat catârul şi căruţa fără să scoată o vorbă. După ce-au plecat, medicul veterinar şi directorul s-au uitat neputincioşi unul la altul. Directorul a băut o gură de ceai, a clătinat din cap şi n-a zis nimic.

  Soldaţii s-au întors după vreo patru ore. Căruţa era acoperită cu o pânză de cort murdară. Catârul abia mai respira din pricina căldurii şi a încărcăturii. În faţa căruţei mergeau patru chinezi, către care erau îndreptate baionetele soldaţilor. Aveau în jur de douăzeci de ani, erau îmbrăcaţi în echipament de baseball şi înaintau cu mâinile legate la spate. Vânătăile de pe feţe erau o dovadă grăitoare a faptului că fuseseră bătuţi bestial. Unul avea ochiul drept atât de umflat, încât nici nu-l mai putea deschide, iar altuia i se pătase cămaşa de la buza care sângera încă. Pe pieptul tricourilor de baseball nu scria nimic, dar se vedea o urmă dreptunghiulară în locul de unde fuseseră smulse numele. Pe spatele fiecăruia era câte un număr: l, 4, 7 şi 9. Medicului veterinar îi era imposibil să-şi imagineze de ce, în nişte momente de criză ca acelea, cei patru chinezi purtau tricouri de baseball şi de ce au fost bătuţi şi târâţi până la grădina zoologică de către soldaţi japonezi. Ceea ce vedea în faţa ochilor părea o scenă imaginară desenată de un pictor nebun, oricum una ce nu putea aparţine acestei lumi.

  Locotenentul, mai palid şi mai tras la faţă decât cu câteva Ore în urmă, l-a întrebat pe director dacă îi putea împrumuta nişte cazmale şi târnăcoape. Veterinarul i-a condus până la o magazie din spatele biroului lui. Locotenentul a ales două Cazmale şi două târnăcoape şi le-a dat soldaţilor să le ţină. L-a 5ugat apoi pe veterinar să-l urmeze şi au intrat amândoi! Ntr-un crâng din apropiere. Lăcustele se dădeau la o parte din calea lor. În aer plutea mirosul ierbii de vară. Amestecat cu trăitul asurzitor al cicadelor, mugetul elefanţilor părea să le a<iucă la cunoştinţă că urma să se întâmple ceva grav.

  Haruki Mu

  Locotenentul a înaintat printre copaci, fără să scoată o' până la un luminiş. Porţiunea aceea fusese proiectată ca săi poată juca copiii cu animalele mici. Amenajarea ei a fo amânată la infinit, iar înrăutăţirea situaţiei politice a atr” după sine criza materialelor de construcţie. Copacii fuseseră tăiaţi exact în scopul amintit, iar soarele îşi trimitea suliţele într-acolo, asemenea reflectoarelor de scenă. Locotenentul § rămas în mijlocul luminişului şi privea în jurul lui, scormoniri pământul cu călcâiul cizmei.

  — Avem nevoie de un bivuac, spuse el, aplecându-se şi luând un pumn de pământ.

  Medicul veterinar a dat doar din cap. Habar n-avea de d le trebuia militarilor un bivuac exact în grădina zoologică, dtf experienţa din Hsin Chin l-a învăţat că nu trebuie să pună întrebări, întrebările n-ar fi făcut decât să-l înfurie probabil şi oricum n-ar fi primit un răspuns clar.

  — Mai întâi o să săpăm o groapă adâncă aici, spuse locotenentul ca