pentru sine. S-a ridicat şi a scos un pachet de ţigări din buzunarul cămăşii. A băgat o ţigară în gură, i-ft oferit şi doctorului una şi apoi le-a aprins cu chibritul. Amândoi şi-au concentrat o vreme privirile asupra fumului. Locotenentei începu iar să scurme pământul, apoi făcu un fel de schiţă <rt tocul cizmei şi în cele din urmă o şterse cu talpa.

  — Unde v-aţi născut? Îl întrebă el pe doctor.

  — În prefectura Kanagawa, într-un orăşel pe nume OfuMi aproape de mare. *

  Locotenentul dădu doar din cap.

  — Dumneavoastră unde v-aţi născut? Întrebă şi doctorw* In loc să răspundă, locotenentul îşi miji ochii şi privi ce se ridica printre degete. Nu, nu se face să pui absolut nici o întrebare. Lor le place să pună întrebări, nu-ţi răspund niciodată. Am impresia că nu-ţi răspund II dacă-i întrebi ce oră este.

  — Este un studio cinematografic acolo, spuse locotene Au trecut câteva secunde până şi-a dat seama doctor el vorbea despre Ofuna.

  — Da, aveţi dreptate. Un studio mare. N-am intrat niciodată acolo.

  Locotenentul a aruncat restul de ţigară pe jos şi a cu cizma.

  — Ar fi bine să vă puteţi întoarce acolo, dar până în Ja e de traversat un ocean. Poate nici nu mai apucăm s-o murim cu toţii aici. Domnule doctor, vă e teamă de moarte<; întrebă el cu privirile în pământ.

  — Cred că depinde de felul în care mori, spuse veterinarul după câteva clipe de gândire.

  Locotenentul ridică ochii şi-l privi pe doctor de parcă ar fi aşteptat alt răspuns.

  _Da, depinde foarte mult de modul în care mori.

  Au tăcut amândoi o vreme. Locotenentul arăta de parcă era gata-gata să adoarmă de-a-n picioarelea. Era evident epuizat O lăcustă imensă a zburat pe deasupra lor ca o pasăre şi a aterizat într-un smoc des de iarbă, bătând puternic din aripi Locotenentul s-a uitat la ceas.

  — E momentul să mă apuc de treabă, zise el ca pentru sine Apoi se adresă medicului veterinar: V-aş ruga să staţi pe-aici o vreme. S-ar putea să am nevoie de dumneavoastră.

  Doctorul dădu din cap.

  Soldaţii i-au dus pe prizonierii chinezi în luminiş şi le-au dezlegat mâinile. Caporalul a trasat cu o bâtă de baseball un cerc mare pe pământ (De ce avea soldatul acela bâtă de baseball? Se întrebă medicul veterinar) şi le-a ordonat prizonierilor în iimba japoneză să sape o groapă adâncă de mărimea cercului. Cei patru tineri în echipament de baseball au luat târnăcoapele şi cazmalele şi s-au apucat de săpat. Jumătate din pluton a rămas de pază, iar cealaltă jumătate s-a întins pe iarbă, la umbra unui copac. Păreau cu toţii disperaţi de oboseală Nici n~au apucat să se întindă, aşa îmbrăcaţi şi încălţaţi cum erau, că au şi adormit şi-au început să sforăie. Cei patru soldaţi care au rămas de pază erau cu ochii pe chinezi, rezemaţi în Puştile lor şi cu baionetele pregătite în caz de nevoie. Locote-nentul şi caporalul au supravegheat şi ei, pe rând, desfăşurarea activităţii.

  În mai puţin de o oră au săpat o groapă cu un diametru de aProximativ patru metri şi adâncă de le ajungea chinezilor Pană la gât. Unul dintre ei a cerut apă în japoneză. Locote-nentul a dat din cap şi un soldat a adus imediat o găleată plină °u aPă. Chinezii au luat, pe rând, apă cu polonicul şi aproape au golit găleata. Hainele lor erau pătate de sânge, noroi şi ^aspiraţie. Locotenentul a trimis apoi doi soldaţi după aruţă, cerându-le să o apropie de groapă. Caporalul a smuls nza de cort, scoţând la iveală patru cadavre. Purtau acelaşi

  Haruki Mi echipament ca şi prizonierii şi erau, normal, tot chinezi. & pare că aceştia fuseseră împuşcaţi. Nişte muşte imense le dădeai deja târcoale, bâzâind îngrozitor. Judecând după cât era sângele de închegat, medicul veterinar a apreciat că trecuse aproape o zi de când decedaseră.

  Locotenentul le-a ordonat celor patru chinezi care săpaseră groapa să arunce cadavrele în ea. Tinerii le-au scos unul câte unul din căruţă, fără să spună o vorbă şi fără să li se clintească vreun muşchi de pe faţă, şi le-au azvârlit în groapă. S-au auzit patru bufnituri greu de descris. Medicul veterinar a memorat numerele de pe tricourile morţilor: 2, 5, 6, 8.

  După ce-au terminat chinezii cu cadavrele, soldaţii i-au legat pe fiecare de câte un copac din apropiere. Locotenentul s-a uitat la ceas încruntat. A ridicat apoi privirile spre o păţi de pe cer şi a rămas cu ele pironite de parcă voia să găsească ceva acolo. Arăta ca un şef de gară care aşteaptă pe peron un tren întârziat. De fapt privea în gol, încercând parcă să mai câştige puţin timp. După o vreme s-a întors spre caporal şi i-a ordonat tăios să-i străpungă cu baionetele pe trei dintre prizonieri (cei care aveau înscrise numerele l, 7, 9). Au fost aleşi trei soldaţi care s-au postat cu baionetele în faţa celor trei chinezi. Soldaţii erau mai palizi decât cei pe care urmau să-i ucidă. Chinezii păreau prea obosiţi ca să mai spere în vreo minune. Caporalul le-a oferit câte o ţigară, dar au refuzat „u toţii. Şi-a băgat ţigările în buzunarul de la piept.

  Locotenentul l-a tras pe medicul veterinar puţin de o parte.

  — Cred că ar fi mai bine să priviţi şi dumneavoastră. Este şi acesta un fel de a muri.

  Veterinarul dădu din cap, gândind: Nu mi-o spune mie, $ (r) spune lui. '; f*J

  Locotenentul i-a explicat apoi pe un ton blând: *L

  — Cel mai simplu şi mai rapid ar fi fost să-i împuşcăm, „P am primit ordin să nu irosim nici un glonţ, în nici un caş chinezi. Trebuie să ne economisim muniţiile pentru ruşi-' străpungem cu baionetele, dar nu e chiar atât de simplu] pare. Apropo, domnule doctor, v-au învăţat în armată să fo baioneta?

  Doctorul i-a explicat că, fiind veterinar de me