mâncau unii pe alţii. În oraşe răsuna tot timpul alarma: erau chemaţi toţi, dar cine şi pentru ce cheamă nu ştia nimeni şi erau cu toţii alarmaţi. Lăsau baltă meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare avea de propus, de îndreptat, şi nu puteau ajunge la o părere comună; nu se mai lucra pământul. Pe ici-colo oamenii se strângeau în cete, se înţelegeau într-o privinţă sau alta, se jurau să nu se despartă, dar în aceeaşi clipă începeau să facă cu totul altceva decât propuseseră chiar ei, să se învinuiască unul pe altul, să se încaiere şi să se omoare. Izbucniră incendii, începu foametea. Pierea totul, oameni şi lucruri. Molima creştea şi se întindea tot mai mult. Din întreaga lume nu s-au putut salva decât câţiva oameni, aceştia erau aleşii, oameni curaţi, meniţi să fie începutul unei noi omeniri şi al unei noi vieţi, să înnoiască şi să cureţe pământul, dar nimeni nu i-a văzut pe aceşti oameni, nicăieri, nimeni nu le-a auzit glasul şi cuvântul.

Raskolnikov era chinuit de gândul că delirul acela absurd se regăsea atât de trist şi de obsedant în amintirile lui, că senzaţia lăsată de aceste vise enervante nu mai trecea. Era deja a doua săptămână după Paşte; zilele erau senine şi calde, zile de primăvară; în salonul deţinuţilor se deschiseră ferestrele cu gratii, pe sub care se plimba santinela. Cât a durat boala lui, Sonia nu l-a putut vizita în salon decât de două ori şi de fiecare dată a avut nevoie de permisiune, lucru greu de obţinut. Venea însă des în curtea spitalului, sub ferestre, mai ales pe înserat, uneori numai ca să stea un minut acolo şi să se uite măcar de departe la geamurile salonului. Odată, pe înserat, Raskolnikov, care se înzdrăvenise aproape de tot, a adormit; trezindu-se, s-a dus într-o doară la fereastră şi deodată a văzut-o în depărtare, la poarta spitalului, pe Sonia. Stătea acolo şi parcă aştepta ceva. În clipa aceea simţi un junghi în inimă; tresări şi se depărtă cât putu de repede de fereastră. A doua zi Sonia nu veni şi nici în ziua următoare; îşi dădu seama că o aştepta îngrijorat. Îi dădură în sfârşit drumul din spital. Când ajunse la închisoare, află de la deţinuţi că Sofia Semionovna e bolnavă în casă şi nu iese deloc.

Grozav de îngrijorat, trimise după veşti. Află în scurt timp că nu era ceva grav. Auzind că el îi ducea dorul şi îşi făcea griji pentru ea, Sonia îi trimise un bileţel scris cu creionul, prin care îi dădea de veste că îi era mult mai bine, că avea doar un simplu guturai şi că avea să vină curând, foarte curând, să-l vadă la lucru. În timp ce citea bileţelul, inima lui începu să bată tare, dureros.

Era iar o zi senină şi caldă. Dis-de-dimineaţă, pe la ora şase, plecă la muncă pe malul râului, unde, într-un şopron, fusese construit un cuptor pentru arderea alabastrului pisat de ocnaşi. Fuseseră trimişi acolo doar trei deţinuţi. Unul dintre ei plecă însoţit de gardian la fortăreaţă după nişte scule; al doilea se apucă să pregătească lemnele şi să le aşeze în cuptor. Raskolnikov ieşi din şopron chiar pe malul râului, se aşeză pe buştenii stivuiţi alături şi începu să privească râul larg şi pustiu. Din înaltul malului se vedea căscându-se o prăpastie mare. Din depărtare, de pe malul celălalt, venea, abia auzit, un zvon de cântec. Acolo, în stepa de necuprins scăldată în soare, abia-abia se desluşeau, ca nişte puncte negre, iurte de nomazi. Acolo era libertate şi trăiau alţi oameni, prin nimic asemănători cu cei de-aici, acolo părea să se fi oprit şi timpul, ca şi cum veacul lui Avraam, cu turmele lui, n-ar fi trecut. Raskolnikov stătea nemişcat şi se uita pierdut în contemplare; nu se gândea la nimic, dar era tulburat şi chinuit de tristeţea unui dor.

Deodată o văzu lângă el pe Sonia. Se apropiase aproape pe nesimţite şi se aşezase alături. Era încă devreme de tot, frigul dimineţii nu se înmuiase încă. Sonia avea pe ea o pelerină veche, prăpădită şi şalul verde. Chipul ei purta încă semnele bolii, era slăbit, palid, tras. Ea îi zâmbi cu dragoste şi cu bucurie, dar îi întinse, ca de obicei, mâna cu sfială.

Întotdeauna îi întindea mâna cu sfială, uneori nici nu-i dădea mâna, temându-se parcă să n-o respingă. El părea să-i ia întotdeauna mâna în silă, o întâmpina cu ciudă parcă, uneori tăcea cu încăpăţânare tot timpul vizitei. Pe ea o apuca teama şi pleca adânc întristată. Dar acum mâinile lor nu se despărţiră; el îi aruncă în treacăt o privire, nu spuse nimic şi îşi plecă ochii. Erau singuri, nu îi vedea nimeni. Gardianul întorsese capul.

Deodată, n-ar fi ştiut să spună cum s-a întâmplat, parcă l-a luat ceva pe sus şi l-a aruncat la picioarele ei. Plângea şi îi îmbrăţişa genunchii. În primul moment, ea se sperie îngrozitor şi păli. Sări în picioare şi, tremurând, se uita la el. Însă în clipa aceea înţelese tot. Ochii i se luminară de o fericire nespusă; înţelese, fără nici o umbră de îndoială, că el o iubea, o iubea nemărginit, şi că sosise în sfârşit clipa...

Voiau să-şi vorbească, dar nu puteau. Aveau lacrimi în ochi. Erau amândoi palizi şi slabi, însă pe feţele acelea bolnăvicioase şi palide străluceau zorii unui viitor nou, ai renaşterii la o viaţă nouă. Îi reînviase dragostea, inima unuia avea în ea nesfârşite izvoare de viaţă pentru inima celuilalt.

Hotărâră să aştepte şi să rabde. Mai aveau încă şapte ani şi până atunci – câtă suferinţă cumplită, câtă nemărginită fericire! Dar el înviase şi ştia asta, o simţea cu toată fiinţa lui renăscută, iar ea, ea oricum trăia numai prin el!

În seara aceleiaşi zile, după ce se încuiară uşile, Raskolnikov se întinse pe priciul lui şi se gândi