nu au îndurat unii dintre ei, vagabonzii, de pildă! Să însemne atât de mult pentru ei o rază de soare, pădurea, izvorul rece din vreun desiş neştiut, găsit cu trei ani în urmă, la a cărui revedere vagabondul visează ca la revederea cu o ibovnică, îl vede în somn înconjurat de iarbă verde şi cu o pasăre ciripind în tufiş? Privind în jur mai cu luare-aminte, descoperi exemple şi mai inexplicabile.

La închisoare, în mediul de-acolo, fireşte, multe lucruri îi scăpau, dar nici nu voia să le vadă deloc. Parcă trăia cu privirea în pământ: îi era silă de toate, nu suporta să se uite. Cu timpul însă, multe îi treziră mirarea şi, cumva fără voia lui, începu să observe lucruri pe care înainte nici nu le bănuia. Dar ce îl mira cel mai tare era prăpastia aceea îngrozitoare, de netrecut, care îl despărţea de toţi oamenii aceia. Ai fi zis că nu erau din aceeaşi naţie cu el. Se uitau unii la alţii cu neîncredere şi rea-voinţă. Ştia care erau în general cauzele acestei dezbinări şi le înţelegea, dar până atunci nu admisese niciodată că aceste cauze erau atât de profunde şi de puternice. În închisoare erau şi nişte polonezi deportaţi pentru crime politice. Pentru ei, toţi oamenii aceştia erau pur şi simplu nişte ignoranţi şi nişte brute şi îi dispreţuiau, privindu-i de sus. Raskolnikov nu se putea uita însă la ei aşa: îşi dădea seama că, în multe privinţe, ignoranţii aceia erau mult mai deştepţi decât polonezii. Se aflau acolo şi nişte ruşi care îi dispreţuiau teribil pe oamenii aceia: un fost ofiţer şi doi seminarişti; lui Raskolnikov îi era clar că şi ei greşeau.

El însă nu era iubit, se fereau toţi de el. Începuseră chiar să-l urască – de ce? Nu ştia. Îl dispreţuiau şi îl batjocoreau, criminalii înrăiţi râdeau de crima lui.

— Bre, boierule, îi spuneau, ce nevoie avuşi să umbli cu toporul, că numai treabă boierească nu-i asta.

În săptămâna a doua din postul mare îi veni rândul la spovedanie, împreună cu toţi cei din camera lui. Se duse la biserică să se roage cu ceilalţi. Din ceva, n-a ştiut nici el din ce, s-a iscat o ceartă; au sărit toţi la el, plini de înverşunare.

— Păgânule! Tu n-ai credinţă! îi strigau. Omorât ar trebui să fii!

Nu vorbise niciodată cu ei despre Dumnezeu şi credinţă, dar voiau să-l omoare ca pe un ateu; nu răspunse nimic. Un ocnaş se năpusti la el turbat de furie; Raskolnikov aşteptă calm şi tăcut: nu i se mişcă o sprânceană, nu se clinti nimic pe faţa lui. Un paznic reuşi să se arunce la timp între el şi ucigaş, altfel ar fi curs sânge.

Mai avea o întrebare care rămăsese fără răspuns: de ce o iubeau toţi atât de mult pe Sonia? Ea nu se dădea bine pe lângă ei; o vedeau rar, uneori când erau scoşi la muncă şi venea şi ea să-l vadă o clipă. Dar ei o ştiau toţi, ştiau şi că ea venise după el, ştiau cum trăia şi unde locuia. Ea nu le dădea bani şi nici nu le făcea vreun serviciu deosebit. Doar o dată, de Crăciun, a adus de pomană pentru toţi: plăcinte şi colaci. Dar, încetul cu încetul, între ei şi Sonia s-au legat relaţii mai strânse: ea le scria scrisorile către rude şi le punea la poştă. Rudele venite în oraş lăsau la ea, potrivit indicaţiilor lor, lucruri şi chiar bani pentru ei. Nevestele şi ibovnicele lor o cunoşteau şi se duceau pe la ea. Iar când ea venea la locul de muncă să-l vadă pe Raskolnikov ori întâlnea lotul de deţinuţi, toţi îşi scoteau şepcile şi o salutau: „Sofia Semionovna, măicuţa noastră blândă care ne ştii durerile!“, îi spuneau brutele acelea de ocnaşi arşi cu fierul roşu acestei fiinţe micuţe şi plăpânde. Ea zâmbea şi le răspundea la salut şi tuturor le făcea plăcere zâmbetul ei. Le era drag până şi mersul ei, se întorceau să se uite după ea, s-o vadă mergând, şi o lăudau; o lăudau chiar şi pentru faptul că era atât de mică, orice era prilej de laudă. Se duceau la ea până şi să-i tămăduiască.

El a stat în spital tot sfârşitul postului şi în Săptămâna Mare. Aproape înzdrăvenit, îşi aminti visele avute cât zăcuse cu febră şi în delir. I se năzărise că lumea întreagă era condamnată să fie lovită de o molimă îngrozitoare, cum nu se mai văzuse şi nu se mai auzise, venită în Europa din străfundurile Asiei. Trebuiau să piară cu toţii, cu excepţia câtorva aleşi, foarte puţini. Apăruseră nişte trichine noi, nişte fiinţe microscopice care pătrundeau în corpurile oamenilor. Dar fiinţele acestea erau nişte spirite înzestrate cu inteligenţă şi voinţă. Oamenii în al căror corp intrau deveneau pe loc posedaţi şi nebuni. Dar niciodată, niciodată nu s-au considerat oamenii atât de inteligenţi şi de siguri că stăpânesc adevărul, cum se considerau cei atinşi de boală. Niciodată nu s-au considerat mai siguri de sentinţele lor, de concluziile lor ştiinţifice, de convingerile lor morale şi de credinţele lor. Aşezări întregi, oraşe întregi şi popoare întregi se molipseau şi înnebuneau. Erau cu toţii agitaţi şi nu se mai înţelegea nimeni cu nimeni, fiecare se credea singurul deţinător al adevărului, nu suporta să-i vadă pe alţii, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi îşi frângea mâinile. Nu ştiau pe cine şi cum să pedepsească, nu puteau să aprecieze ce e bine şi ce e rău. Nu ştiau pe cine să învinuiască şi cui să îi dea dreptate. Oamenii se omorau unii pe alţii, cuprinşi de o furie fără noimă. Se strângeau laolaltă în armate, dar de cum porneau în campanie, armatele începeau deodată să se destrame, rândurile se rupeau, oştenii se aruncau unii asupra altora, se împungeau şi se tăiau, se sfârtecau şi se