toţi şi că la închisoare nu era iubit; că tace zile întregi şi este cumplit de palid. Brusc, în ultima scrisoare, Sonia le-a comunicat că el s-a îmbolnăvit foarte grav şi a fost dus la spital, în salonul pentru deţinuţi...

~ II ~

Era bolnav încă de mult; dar nu grozăviile vieţii la ocnă, nici munca, nici mâncarea, nici capul ras, nici zdrenţele în care umbla nu îl doborâseră. O, puţin îi păsa lui de toate aceste chinuri şi suferinţe! Dimpotrivă, era chiar bucuros să muncească: cel puţin, după munca fizică istovitoare avea asigurate câteva ceasuri de somn liniştit. Şi ce însemna mâncarea pentru el – ciorbele alea chioare cu gândaci? În viaţa lui de student, de multe ori nu avusese nici atât. Hainele îi erau călduroase şi potrivite pentru viaţa pe care o ducea. Fiarele de ocnaş aproape că nici nu le mai simţea. Să se ruşineze că era tuns pilug şi avea surtuc vărgat? Faţă de cine? Faţă de Sonia? Sonia se temea de el, faţă de ea să se ruşineze?

Atunci? Îi era totuşi ruşine şi faţă de Sonia, drept care o chinuia, purtându-se dispreţuitor şi grosolan cu ea. Dar nu pentru că era ras în cap şi purta cătuşe îi era ruşine, ci pentru că fusese grozav de rănit în mândria lui: se îmbolnăvise din pricina mândriei rănite. O, ce fericit ar fi fost dacă ar fi putut să se învinuiască singur! Ar fi suportat tot, chiar şi ruşinea şi ocara. Dar se judecase aspru şi conştiinţa lui înrăită nu găsise nici o vină teribilă în trecutul lui, în afară de un simplu eşec, care i se poate întâmpla oricui. Tocmai de asta îi era ruşine, să vadă că el, Raskolnikov, era pierdut pentru totdeauna, fără noimă şi fără speranţă, înfrânt de soarta oarbă, şi că era nevoit să se smerească şi să se supună „absurdităţii“ acestei sentinţe, dacă voia, cât de cât, să se liniştească.

O nelinişte fără motiv şi fără rost în prezent şi un sacrificiu de sine zadarnic şi necontenit în viitor – iată ce îl aştepta în viaţă. Şi ce dacă peste opt ani avea să aibă numai treizeci şi doi de ani şi putea să ia viaţa de la capăt! Pentru ce să trăiască? Spre ce să ţintească? Spre ce să năzuiască? Să trăiască doar de dragul de-a trăi? Când el era gata înainte să-şi dea şi de o mie de ori viaţa pentru o idee, pentru o speranţă, chiar pentru o iluzie. Simplul fapt de-a trăi a fost întotdeauna prea puţin pentru el, şi-a dorit întotdeauna mai mult. Poate numai datorită puterii dorinţelor lui s-a socotit un om căruia îi este permis mai mult decât altora.

Măcar dacă soarta i-ar fi trimis căinţa, o căinţă fierbinte, care să-i zdrobească inima, să-i alunge somnul, o căinţă care să-l tortureze până la a-l face să se gândească la ştreang ori la o bulboană! O, ar fi fost o bucurie pentru el! Chinurile şi lacrimile înseamnă şi ele viaţă. Dar el nu se căia pentru crima lui.

Cel mult, putea să-l înfurie prostia lui, aşa cum l-au înfuriat înainte faptele respingătoare şi prosteşti care l-au dus la închisoare. Dar acum, când era deja la ocnă, în libertate, judeca şi cerceta din nou toate faptele lui dinainte şi nu le mai găsea deloc atât de respingătoare şi de prosteşti cum i se păruseră în momentul acela fatal.

„Prin ce, prin ce, se întreba în gând, a fost ideea mea mai proastă decât alte idei şi teorii care roiesc şi se ciocnesc una de alta prin lume de când este ea? Ajunge să priveşti lucrul ăsta dintr-un punct de vedere cu totul independent, cuprinzător şi dezbărat de influenţele locurilor comune şi, cu siguranţă, ideea mea n-o să mai pară deloc atât de... ciudată. O, negativiştilor şi înţelepţilor de cinci parale, de ce vă opriţi la jumătatea drumului?

Şi ce face ca fapta mea să fie atât de respingătoare? îşi spunea el. Prin ce este ea o nelegiuire? Eu am conştiinţa împăcată. Da, am săvârşit o crimă penală, am încălcat litera legii şi am vărsat sânge, bun, atunci luaţi-mi capul... şi gata! Da, în cazul ăsta, mulţi dintre binefăcătorii omenirii, nu dintre cei care au moştenit puterea, ci dintre cei care şi-au luat-o singuri, ar fi trebuit executaţi de la primii paşi. Dar oamenii aceia au fost în stare să meargă până la capăt, de aceea şi au dreptate, în timp ce eu nu am fost, deci n-aveam dreptul să-mi permit acest pas.“

Singura privinţă în care îşi recunoştea crima era faptul că nu o suportase şi se predase.

Îl mai chinuia şi un alt gând: de ce nu se omorâse atunci? De ce stătuse atunci aplecat asupra apei şi preferase să se predea singur? Oare este atât de puternică dorinţa de-a trăi şi e atât de greu s-o învingi? Totuşi Svidrigailov a învins-o, deşi se temea de moarte...

Îşi punea mereu cu durere această întrebare şi nu putea înţelege că până şi atunci când stătea aplecat asupra apei presimţise poate în el şi în convingerile lui o adâncă minciună. Nu înţelegea că presimţirea asta putea fi prevestirea unei viitoare cotituri în viaţa lui, a viitoarei lui renaşteri, a unui nou fel de-a vedea viaţa.

Admitea mai degrabă că se supusese numai unui instinct orb, căruia nu i se putuse împotrivi şi peste care nu fusese în stare să treacă de slab şi netrebnic ce era. Se uita la tovarăşii lui de ocnă şi se mira: ce mult iubeau cu toţii viaţa, ce mult o preţuiau! I se părea că tocmai la închisoare o iubeau şi o preţuiau mai mult decât în libertate. Ce chinuri, ce suferinţe cumplite