des la pat cu febră şi delira. Odată, într-o dimineaţă, anunţă pur şi simplu că, după socotelile ei, Rodea trebuia să se întoarcă curând, că ea îşi amintea cum, luându-şi rămas-bun de la ea, i-a spus chiar el că trebuie să-l aştepte peste nouă luni. A început să deretice tot timpul prin casă şi să se pregătească să-l întâmpine, să pună la punct odaia pe care i-o destinase (adică a ei), să cureţe mobila, să spele, să pună perdele noi etc. Dunia s-a alarmat, dar n-a spus nimic şi chiar a ajutat-o să aranjeze odaia în vederea sosirii fratelui ei. După o zi agitată, în care s-a lăsat în voia închipuirilor celor mai fanteziste, a visurilor şi lacrimilor de bucurie, noaptea i-a fost rău, iar de dimineaţă avea deja febră şi delira. Diagnosticul a fost aprindere la plămâni. Două săptămâni mai târziu a murit. În timpul delirului i-au scăpat cuvinte care puteau duce la concluzia că bănuia mult mai multe decât s-ar fi putut crede despre cumplita soartă a fiului ei.

Raskolnikov nu a ştiut multă vreme despre moartea mamei sale, deşi a avut posibilitatea să corespondeze cu familia de cum a sosit în Siberia. Acest lucru s-a înfăptuit prin intermediul Soniei, care scria cu regularitate la Petersburg în fiecare lună, pe numele lui Razumihin, şi primea cu regularitate răspuns în fiecare lună. Scrisorile Soniei li s-au părut la început cam seci şi nesatisfăcătoare Duniei şi lui Razumihin; după aceea au ajuns însă la concluzia că nici n-ar fi putut scrie mai bine, pentru că din ele îşi făceau până la urmă cea mai completă şi mai exactă imagine despre soarta nefericitului lor frate. Scrisorile Soniei nu relatau decât lucrurile cele mai obişnuite, conţinând cea mai simplă şi mai clară descriere a felului în care se scurgea viaţa de ocnaş a lui Raskolnikov. Nu vorbea deloc despre propriile speranţe, gânduri de viitor sau sentimente. În loc să încerce să explice starea lui sufletească şi, în general, tot ceea ce însemna viaţa lui lăuntrică, se mărginea numai la fapte, adică le comunica propriile lui cuvinte, ştiri amănunţite despre starea sănătăţii lui, ce a dorit în cutare moment când s-au văzut, ce a rugat-o, ce însărcinări i-a dat etc. Toate acestea erau relatate foarte amănunţit. Până la urmă, chipul nefericitului frate se contura de la sine, apărea cu precizie şi claritate; nu putea fi vorba de greşeli, pentru că totul se rezuma la fapte reale.

Nu erau însă prea multe lucruri îmbucurătoare pentru Dunia şi pentru soţul ei în aceste ştiri, mai ales la început. Sonia le scria întruna că era tot timpul posomorât, că nu avea chef de vorbă şi că aproape nu îl interesau veştile pe care i le dădea ea din scrisorile pe care le primea; că o mai întreba uneori despre mama lui; iar când ea, văzând că e gata să ghicească adevărul, i-a spus până la urmă despre moartea ei, nici măcar această ştire nu i-a făcut, spre uimirea ei, o impresie prea mare, cel puţin aşa i se păruse ei din câte putuse să vadă. Între altele, ea le scria că, deşi părea atât de adâncit în el însuşi şi rupt de toate, accepta foarte simplu şi deschis noua sa viaţă; că îşi înţelegea limpede situaţia, nu se aştepta la nimic mai bun în viitorul apropiat, nu nutrea nici un fel de speranţe neîntemeiate (cum se întâmplă în situaţii ca a lui) şi că nu îl mira aproape nimic din ceea ce îl înconjura, cu toate că era atât de diferit de tot ce fusese înainte. Despre sănătatea lui spunea că este mulţumitoare; că se duce la muncă, nu se dă înapoi, dar nici nu arată cine ştie ce mare râvnă; că nu-i pasă aproape deloc ce i se dă să mănânce, dar că, în afara zilelor de duminică şi a sărbătorilor, mâncarea e atât de proastă, încât în cele din urmă a primit cu dragă inimă de la ea, de la Sonia, nişte bani, ca să aibă zilnic de un ceai; în toate celelalte privinţe a rugat-o să nu îşi facă griji, asigurând-o că nu-i place să se ocupe cineva de el. Mai apoi, Sonia le-a comunicat că la închisoare stătea într-o cameră comună cu toţi ceilalţi, că ea nu a văzut interiorul închisorii, dar deduce că locul trebuie să fie înghesuit, urât şi nesănătos; că el doarme pe un prici pe care şi-a aşternut o pătură de pâslă; încolo, nu vrea nici o îmbunătăţire. Dar că asprimea şi sărăcia traiului pe care îl duce nu sunt câtuşi de puţin urmarea vreunui plan ori a vreunei intenţii, ci pur şi simplu a lipsei de grijă şi a nepăsării faţă de soarta sa. Sonia mărturisea sincer că, mai ales la început, vizitele ei nu numai că nu îl interesau, ci chiar îl iritau, că nu-i făcea deloc plăcere să stea de vorbă şi că era chiar grosolan cu ea, dar că mai pe urmă acestea au devenit pentru el o obişnuinţă, dacă nu chiar o necesitate, aşa încât i-a dus chiar dorul în scurtul răstimp cât a fost bolnavă şi n-a putut să se ducă la el. În zilele de sărbătoare se văd la poarta închisorii ori la corpul de gardă, unde e chemat la cererea ei pentru câteva minute; în zilele de lucru se văd acolo unde munceşte el, se duce ea pe acolo, ori pe la ateliere, ori pe la fabricile de cărămidă, ori pe la depozitele de pe malul Irtâşului. Despre ea, Sonia îi înştiinţa că reuşise să-şi facă în oraş câteva cunoştinţe şi să-şi găsească chiar protectori; că face croitorie şi, cum în oraş nu exista nici o modistă, era apreciată în multe case; nu a pomenit însă nimic despre faptul că datorită ei se bucura şi Raskolnikov de protecţie din partea conducerii, că i se dădeau munci mai uşoare şi altele. Apoi a sosit ştirea (Dunia observase deja o oarecare nelinişte şi îngrijorare în ultimele ei scrisori) că el se ţine departe de