nesfârşit, uneori chiar cu voce tare, ca nu cumva să adoarmă citindu-l, şi cu toate astea aproape nici nu întreba unde anume se afla în acel moment Rodea, deşi vedea bine că se fereau să vorbească despre asta cu ea, fapt care i-ar fi putut trezi bănuielile. În cele din urmă începură să se teamă de ciudata tăcere păstrată de Pulheria Alexandrovna în legătură cu anumite lucruri. De pildă, nu se plângea de lipsa scrisorilor de la el, cu toate că odinioară, în orăşelul ei, nu trăia decât cu speranţa unei scrisori de la iubitul ei Rodea, aşteptând-o să vină cât mai repede. Lucrul acesta din urmă era deja mult prea inexplicabil şi o neliniştea cumplit pe Dunia, care începu să-şi închipuie că mama sa presimţea poate ceva îngrozitor pentru soarta fiului ei şi se temea să întrebe ca să nu afle ceva şi mai îngrozitor. În orice caz, Dunia vedea clar că Pulheria Alexandrovna nu mai era în toate minţile.

De vreo două ori se întâmplă însă ca ea însăşi să aducă vorba despre el în aşa fel, încât a fost cu neputinţă să i se răspundă fără să i se pomenească nimic despre locul unde se găsea acum Rodea; când însă răspunsurile se dovedeau, dată fiind situaţia, nesatisfăcătoare şi îndoielnice, ea devenea brusc groaznic de tristă, posomorâtă şi tăcută şi rămânea aşa destul de mult. În cele din urmă, Dunia îşi dădu seama că nu era uşor să minţi şi să inventezi şi ajunse la concluzia definitivă că era mai bine să treacă sub tăcere anumite lucruri; devenea însă tot mai clar, aproape evident, că biata ei mamă bănuia ceva îngrozitor. Dunia îşi aminti, printre altele, ce îi spusese fratele ei, şi anume că mama o auzise delirând în noaptea dinaintea zilei fatale, după scena dintre ea şi Svidrigailov. Nu cumva auzise ceva atunci? Uneori, după câteva zile şi chiar săptămâni de tăcere sumbră şi ursuză şi de lacrimi mute, bolnava era cuprinsă de un fel de însufleţire isterică şi începea deodată să vorbească tare, aproape fără oprire, despre fiul ei, despre speranţele ei, despre viitor... Fanteziile ei erau uneori foarte stranii. Ei căutau să o aline, îi ţineau isonul (poate că îşi dădea seama că-i ţineau isonul şi că nu făceau decât să o aline), dar ea continua să vorbească...

La cinci luni după mărturisirea vinei s-a pronunţat sentinţa. De îndată ce a fost posibil, Razumihin s-a dus la închisoare să-l vadă pe Raskolnikov. La fel şi Sonia. În cele din urmă, a venit şi momentul despărţirii; Dunia i-a jurat fratelui ei că despărţirea nu va fi pentru totdeauna, Razumihin la fel. În mintea tânără şi înflăcărată a lui Razumihin prinsese rădăcini un plan: ca în următorii trei-patru ani să îşi facă o situaţie materială mulţumitoare, să pună ceva deoparte, cât de cât, şi să se mute în Siberia, unde pământul este bogat în toate privinţele, iar oameni muncitori şi capital nu prea sunt; să se stabilească în oraşul unde avea să fie Rodea şi... să înceapă împreună o viaţă nouă. La despărţire au plâns cu toţii. În ultimele zile, Raskolnikov a fost foarte îngândurat, a întrebat întruna de mama lui şi şi-a făcut tot timpul griji pentru ea. Gândul la ea îl chinuia, ceea ce a neliniştit-o pe Dunia. Aflând despre starea mamei lor, s-a posomorât de tot. Cu Sonia a fost tot timpul, nu se ştie de ce, foarte tăcut. Având banii lăsaţi de Svidrigailov, Sonia începuse să se pregătească de mult să plece în urma lotului de deţinuţi cu care avea să fie trimis el. Nici ea, nici Raskolnikov n-au pomenit nimic despre asta; amândoi ştiau însă că aşa va fi. Luându-şi definitiv rămas-bun, Raskolnikov a zâmbit ciudat la asigurările înflăcărate din partea surorii lui şi a lui Razumihin cu privire la viitorul lor fericit după ieşirea lui de la ocnă şi a prezis că boala mamei lor avea să ia curând sfârşit în chip nefericit. În cele din urmă, el şi Sonia au plecat.

Două luni mai târziu, Dunecika s-a măritat cu Razumihin. A fost o nuntă tristă şi fără zarvă. Printre invitaţi se aflau Porfiri Petrovici şi Zosimov. În tot timpul din urmă, Razumihin avea aerul unui om ferm hotărât. Dunia credea orbeşte că avea să îşi realizeze toate planurile şi nici nu se putea să nu creadă; omul acesta dovedea o voinţă de fier. S-a reînscris la universitate, pentru a-şi termina studiile. Amândoi şi-au făcut imediat planuri de viitor; se gândeau serios ca peste cinci ani să se mute într-adevăr în Siberia. Până atunci îşi puneau nădejdea în Sonia...

Pulheria Alexandrovna a binecuvântat cu bucurie căsătoria fiicei ei cu Razumihin; după nuntă a devenit însă tot mai tristă şi mai îngrijorată. Ca să-i facă plăcere, Razumihin i-a povestit, printre altele, despre purtarea lui Rodea faţă de studentul acela sărac şi de tatăl lui decrepit şi despre cum Rodea suferise arsuri şi chiar zăcuse la pat după ce salvase de la moarte, cu un an înainte, doi copilaşi. Aceste poveşti au adus-o pe Pulheria Alexandrovna, a cărei minte era deja tulburată, într-o stare vecină cu frenezia. A început să vorbească întruna despre asta şi să le împărtăşească şi oamenilor de pe stradă (deşi era însoţită întotdeauna de Dunia). În vehiculele de transport şi prin prăvălii, cum prindea pe cineva s-o asculte, aducea vorba despre fiul ei, despre articolul lui, despre cum l-a ajutat el pe student, cum a suferit arsuri în incendiu etc. Dunecika nici nu mai ştia cum s-o oprească. Pe lângă pericolul pe care îl prezenta starea aceea maladivă de exaltare pentru bolnavă, o mai speria şi faptul că cineva putea să lege din întâmplare numele de Raskolnikov de fostul proces penal şi să înceapă să vorbească despre asta. Pulheria Alexandrovna aflase chiar şi adresa mamei celor doi copilaşi salvaţi din incendiu şi ţinea morţiş să se ducă acolo. În cele din urmă, neliniştea ei ajunse la culme. Uneori izbucnea brusc în plâns; cădea