concluzia că şi crima ca atare nu putea să se petreacă decât în condiţiile unei stări trecătoare de nebunie, cum s-ar spune, în condiţiile patologice ale ideii fixe de omor şi de jaf, fără nici un alt scop sau calcul al vreunui folos. Tocmai atunci apăruse şi o nouă teorie la modă, aceea a alienării mintale, care este aplicată atât de des în vremea noastră în cazul unor criminali. S-au mai adăugat şi relatările amănunţite ale unor martori şi ale doctorului Zosimov, ale unor foşti colegi, ale gazdei şi ale slujnicei despre trecutele stări de ipohondrie ale lui Raskolnikov. Toate acestea au contribuit foarte mult la concluzia la care s-a ajuns, şi anume că Raskolnikov nu avea nimic dintr-un criminal sau un tâlhar obişnuit şi că în cazul lui era vorba despre cu totul altceva. Spre marea nemulţumire a celor care susţinuseră acest punct de vedere, criminalul aproape că nici nu a încercat să se apere când i s-au pus întrebările finale: ce anume a putut să îl împingă la asasinat şi ce l-a îndemnat să comită jaful; a răspuns foarte clar, cu cea mai brutală sinceritate, că toate acestea au avut drept cauză situaţia lui mizeră, sărăcia şi neajutorarea, cât şi dorinţa de a-şi asigura primii paşi în carieră cu ajutorul celor pe puţin trei mii de ruble pe care spera să le găsească la femeia pe care o omorâse. Că l-a împins la crimă şi firea lui laşă, nesocotită şi, pe deasupra, înrăită de lipsuri şi eşecuri. Când a fost întrebat ce anume l-a hotărât să se predea, a răspuns deschis că a făcut-o dintr-o sinceră căinţă. Toate astea erau spuse cam prea direct...

Sentinţa a fost totuşi mai blândă decât ar fi fost de aşteptat în cazul acestei crime, iar asta poate tocmai pentru că criminalul nu numai că nu a încercat să se apere, dar chiar a dat impresia că voia să se învinovăţească şi mai mult. S-au luat în considerare toate împrejurările ciudate şi cu totul aparte. Nu au fost puse deloc la îndoială starea sănătăţii criminalului şi sărăcia în care trăise până la săvârşirea crimei. Faptul că nu s-a folosit de roadele jafului a fost pus pe seama căinţei care se trezise în el şi a tulburării facultăţilor sale mintale în momentul săvârşirii crimei. Uciderea întâmplătoare a Lizavetei a servit şi ea drept argument în sprijinul ultimei ipoteze: omul comite două crime, dar în acelaşi timp uită că uşa e deschisă! În fine, faptul că a venit de bunăvoie să se predea, chiar în momentul când cazul se încurcase de tot în urma depoziţiei mincinoase a unui fanatic cu mintea rătăcită de spaimă (Nikolai) şi, mai mult, când adevăratul criminal nu numai că nu era ameninţat de dovezi clare, dar aproape că nu existau nici măcar bănuieli (Porfiri Petrovici îşi ţinuse întru totul cuvântul), toate acestea au făcut ca până la urmă soarta acuzatului să fie mai blândă.

În afară de asta, au ieşit la iveală, cu totul pe neaşteptate, şi alte fapte care au pledat mult în favoarea sa. Fostul student Razumihin a dezgropat cine ştie de pe unde unele date şi a prezentat dovezi că criminalul Raskolnikov, pe când era la universitate, ajutase din ultimele resurse pe care le mai avea un coleg sărac şi bolnav de tuberculoză, întreţinându-l aproape o jumătate de an, iar când acela a murit, s-a dus la tatăl lui bătrân şi neputincios, care mai trăia încă (şi pe care fostul coleg îl întreţinuse şi îl hrănise muncind încă de când avea numai vreo treisprezece ani), l-a ajutat să intre în cele din urmă într-un spital şi, când a murit, l-a înmormântat. Toate aceste lucruri au influenţat oarecum favorabil hotărârea privind soarta lui Raskolnikov. Chiar fosta gazdă a lui Raskolnikov, văduva Zarniţâna, mama logodnicei sale moarte, a depus mărturie că, pe vremea când locuiau în cealaltă casă, pe Piati Uglov, într-o noapte, când a avut loc un incendiu, Raskolnikov a scos dintr-un apartament care era deja în flăcări doi copii mici, alegându-se cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost cercetat riguros şi confirmat de mai mulţi martori. Pe scurt, procesul s-a încheiat cu o condamnare la muncă silnică de gradul doi timp de numai opt ani, date fiind predarea lui de bunăvoie şi unele circumstanţe atenuante.

Încă la începutul procesului, mama lui Raskolnikov s-a îmbolnăvit. Dunia şi Razumihin au găsit o posibilitate de-a o scoate din Petersburg pe toată durata acestuia. Razumihin a ales un orăşel aflat aproape de Petersburg şi cu legătură la calea ferată, în aşa fel încât să poată urmări pas cu pas mersul procesului şi, în acelaşi timp, să o poată vedea cât mai des pe Avdotia Romanovna. Boala Pulheriei Alexandrovna era foarte ciudată, o boală de nervi însoţită de un fel de demenţă, dacă nu totală, cel puţin parţială. Întorcându-se de la ultima întâlnire cu fratele ei, Dunia o găsise într-o stare gravă, cu febră şi delirând. În aceeaşi seară, s-a înţeles cu Razumihin ce să-i răspundă la întrebările despre fiul ei şi chiar au născocit amândoi o întreagă poveste despre plecarea lui Raskolnikov undeva departe, la marginea Rusiei, cu o misiune particulară care avea să-i aducă în sfârşit bani şi faimă. Spre mirarea lor însă, nici atunci şi nici după aceea, Pulheria Alexandrovna nu i-a întrebat nimic despre acest lucru. Dimpotrivă, scornise ea însăşi o întreagă istorie despre plecarea fiului ei; povestea printre lacrimi cum venise să-şi ia rămas-bun; în acelaşi timp, dădea de înţeles prin aluzii că ea era singura care ştia multe lucruri foarte importante şi misterioase şi că Rodea avea o groază de duşmani puternici, aşa încât fusese nevoit să se ascundă. Cât despre viitorul carierei lui, ea îl vedea ca fiind sigur şi strălucit, după ce vor fi trecut unele împrejurări potrivnice; îl asigura pe Razumihin că fiul ei va ajunge cu timpul chiar om de stat, lucru dovedit de articolele lui şi de strălucitul lui talent literar. Articolul cu pricina îl citea la