scandalos, ceva de neînchipuit... a lăsat în carneţelul lui câteva cuvinte, că moare în deplinătatea facultăţilor mintale şi că roagă să nu fie învinuit nimeni de moartea lui. Se spune că era un om cu bani. Dumneavoastră de unde îl cunoaşteţi?

— Îl... cunosc... sora mea a fost guvernantă în casa lor...

— Ia, ia, ia… Înseamnă că ne puteţi spune câte ceva despre el. Nu aţi bănuit nimic?

— L-am văzut ieri... bea şampanie... n-am bănuit nimic.

Raskolnikov simţea că se prăbuşise ceva peste el şi îl făcea una cu pământul.

— Parcă aţi pălit iar. E un aer tare închis aici la noi...

— Da, trebuie să plec, bălmăji Raskolnikov. Iertaţi-mă că v-am deranjat...

— O, vă rog, veniţi când doriţi! Mi-a făcut plăcere şi sunt bucuros să v-o spun...

Ilia Petrovici îi întinse şi mâna.

— Voiam numai... la Zametov venisem...

— Înţeleg, înţeleg, şi mi-a făcut plăcere.

— Mă... mă bucur să aud... la revedere..., spuse cu un zâmbet Raskolnikov.

Ieşi; se clătina. I se învârtea capul. Nu-şi mai simţea picioarele. Începu să coboare treptele sprijinindu-se cu o mână de perete. I se păru că un portar cu un registru în mână îl îmbrânceşte urcând scara spre secţie; că un căţeluş latră dezlănţuit undeva la etajul de jos şi că o femeie dă de-a azvârlita după el cu un făcăleţ, ţipând. Ajunse jos şi ieşi în curte. Acolo, nu departe de intrare, stătea Sonia, palidă şi încremenită, uitându-se la el cu o privire sălbatică. Se opri în faţa ei. O expresie plină de durere şi suferinţă se răsfrângea pe chipul ei. Îşi împreună mâinile a deznădejde. Un zâmbet hâd, pierdut se ivi pe buzele lui. Stătu nemişcat o clipă, zâmbi din nou şi o luă iar în sus pe scări, spre secţie.

Ilia Petrovici se aşezase şi răsfoia nişte hârtii. În faţa lui stătea în picioare mujicul care îl îmbrâncise adineauri pe scară pe Raskolnikov.

— Aaa! Tot dumneavoastră! Aţi uitat ceva? Dar ce-i cu dumneavoastră?

Raskolnikov, cu buzele albite, cu o privire fixă, se apropie încet de el, ajunse în dreptul mesei lui, se sprijini cu o mână de ea şi vru să spună ceva, dar nu izbuti; se auziră doar nişte sunete nearticulate.

— Vă e rău, uitaţi un scaun! Poftiţi, aşezaţi-vă, staţi jos! Apă!

Raskolnikov se lăsă pe scaun, dar fără să-şi ia ochii de pe chipul neplăcut surprins al lui Ilia Petrovici. Preţ de vreun minut se uitară amândoi unul la altul, aşteptând. Cineva aduse apă.

— Eu..., începu Raskolnikov.

— Beţi puţină apă.

Raskolnikov dădu deoparte apa cu mâna şi, încet, sacadat, dar desluşit, spuse:

— Eu le-am omorât atunci pe bătrâna văduvă şi pe sora ei Lizaveta şi le-am jefuit.

Ilia Petrovici deschise gura. Năvăliră din toate părţile. Raskolnikov îşi repetă depoziţia.

...................................................................................................

EPILOG

~ I ~

Siberia. Pe malul unui fluviu larg şi pustiu se află unul dintre centrele administrative ale Rusiei; în oraş se găseşte o fortăreaţă, iar în fortăreaţă – o închisoare. În această închisoare se află, deja de nouă luni, Rodion Raskolnikov, condamnat la muncă silnică cu deportare de gradul doi. Din ziua crimei sale a trecut aproape un an şi jumătate.

Procesul lui a decurs fără mari dificultăţi. Criminalul şi-a susţinut ferm, clar şi precis depoziţia, fără să încurce circumstanţele, fără să le atenueze în folosul său, fără să deformeze faptele, fără să uite nici cel mai mic amănunt. A relatat punct cu punct întreaga desfăşurare a crimei: a lămurit misterul amanetului, bucata de lemn cu plăcuţă de metal găsită în mâna bătrânei ucise; a povestit în amănunt cum a luat cheile de la bătrână, a descris cheile, cufărul şi ce se afla în el; a enumerat chiar câteva articole de îmbrăcăminte care se găseau acolo; a explicat enigma uciderii Lizavetei; a povestit cum a venit şi a bătut la uşă Koh, iar după el studentul, repetând tot ce vorbiseră cei doi; cum el, criminalul, a alergat apoi pe scară şi i-a auzit zbierând pe Mikolka şi pe Mitka; cum s-a ascuns în apartamentul gol şi apoi s-a dus acasă, iar în încheiere a indicat pietroiul din curtea de pe bulevardul Voznesenski, sub care au fost găsite obiectele şi punguţa. Într-un cuvânt, cazul a fost lămurit. Anchetatorii şi judecătorii au fost foarte surprinşi, printre altele, de faptul că ascunsese punguţa şi obiectele sub o piatră şi că nu se folosise de ele şi, mai ales, de faptul că nu numai că nu îşi amintea bine toate obiectele jefuite chiar de el, dar nici măcar nu ştia câte erau. Faptul că nu deschisese niciodată punguţa şi că nu ştia câţi bani erau în ea le-a părut neverosimil (în punguţă s-au găsit trei sute şaptesprezece ruble de argint şi şaizeci de copeici; stând atât de mult sub pietroiul acela, hârtiile de deasupra, cele mai mari, erau deteriorate de-a binelea). Le-a luat mult timp să afle de ce inculpatul minte doar în legătură cu această circumstanţă, în timp ce pe toate celelalte le recunoaşte de bunăvoie şi tot ce spune e adevărat? În cele din urmă, unii (mai ales psihologii) au admis totuşi posibilitatea ca el să nu se fi uitat într-adevăr în punguţă şi de-aceea să nu fi ştiut ce era în ea când a băgat-o sub piatră, de unde au tras