— Rodion Romanâci.

— Da, da, da! Rodion Romanâci, Rodion Romanâci! Nu-mi venea. Am şi întrebat de mai multe ori de dumneavoastră. Mărturisesc că de-atunci îmi stă pe suflet, sincer, că ne-am purtat aşa cu dumneavoastră... mi s-a spus pe urmă, am aflat că sunteţi un tânăr literat, savant chiar... şi, ca să zicem aşa, la primii paşi... O, Doamne! Dar ce literat sau savant n-a făcut la început nişte paşi mai originali! Eu şi soţia mea respectăm amândoi literatura, soţia e chiar pasionată! Literatura şi arta! Doar spirit nobil să ai, că în rest, cu talent, ştiinţă, minte şi geniu, poţi să dobândeşti orice! Pălăria, bunăoară, ei, ce înseamnă o pălărie? Pălăria-i ca blinia, o cumpăr de la Zimmerman; dar ce se ascunde sub pălărie şi ce acoperă pălăria, asta nu mai pot să cumpăr! Mărturisesc că am vrut chiar să vin la dumneavoastră şi să vă explic, însă m-am gândit că poate dumneavoastră... Dar nici nu v-am întrebat: aveţi într-adevăr nevoie de ceva? Am auzit că v-au venit rudele, aşa-i?

— Da, mama şi sora.

— Chiar am avut onoarea şi bucuria să o întâlnesc pe sora dumneavoastră, e o persoană încântătoare şi foarte instruită. Mărturisesc că am regretat că atunci ne-am înfierbântat aşa amândoi. Era cazul acela! Eu v-am privit cum v-am privit din pricina leşinului, dar după aceea s-a lămurit totul cum nu se poate mai strălucit! Barbarie şi fanatism! Vă înţeleg indignarea. Vă schimbaţi cumva locuinţa acum, la venirea familiei?

— N-nu, am trecut numai... Numai să întreb... mă gândeam că-l găsesc aici pe Zametov.

— A, da! V-aţi împrietenit, am auzit. Ei, Zametov nu mai e la noi, nu-l găsiţi. Da, am rămas fără Alexandr Grigorievici! De ieri nu mai e prezent; s-a transferat... şi cu ocazia asta s-a şi certat cu toţi... a fost chiar mojic... Un mucos neserios, atât şi nimic mai mult, măcar că puteai să-ţi pui speranţe în el; dar aşa se întâmplă cu tineretul ăsta strălucit al nostru! Pare-se că vrea să dea un examen, dar ştiţi cum e la noi, omul vorbeşte şi se dă mare, şi ăsta-i tot examenul. Nu e cum sunteţi bunăoară dumneavoastră ori domnul Razumihin, prietenul dumneavoastră! Cariera dumneavoastră este ştiinţa şi nu vă descurajează un eşec! Pentru dumneavoastră, toate frumuseţile vieţii nihil est, s-ar putea spune. Sunteţi un ascet, un monah, un sihastru!... Pentru dumneavoastră nu există decât cartea, pana după ureche, cercetările ştiinţifice – la ele sunteţi cu gândul! Şi eu, cât de cât... însemnările lui Livingstone le-aţi citit?

— Nu.

— Ei, eu le-am citit. De altminteri, sunt mulţi nihilişti în ziua de astăzi, dar nu-i de mirare; ce vremuri sunt astea, vă întreb? Ei, de fapt, noi doi... dumneavoastră, fireşte, nu sunteţi nihilist! Răspundeţi sincer, sincer de tot!

— N-nu...

— Nu, ştiţi, puteţi să fiţi sincer cu mine, nu vă jenaţi, cum aţi fi cu dumneavoastră înşivă! Slujba-i una, alta-i... aţi crezut că am vrut să spun prietenia, nu, n-aţi ghicit! Nu prietenia, ci sentimentul de om şi de cetăţean, sentimentul de omenie şi de dragoste pentru Cel de Sus. Eu, chiar dacă sunt persoană oficială şi am o funcţie, sunt dator să simt întotdeauna în mine omul şi cetăţeanul şi să dau socoteală... Uite, aţi binevoit să pomeniţi de Zametov. Păi, el se face de ruşine precum franţujii prin stabilimente deocheate după un pahar de şampanie ori de vin de Don, ăsta-i Zametov al dumneavoastră! În schimb eu, poate, cum s-ar zice, ard de devotament şi de simţăminte înalte în slujba pe care o ocup. De altfel, am importanţa mea, am un grad, o poziţie! Sunt căsătorit şi am copii. Îmi îndeplinesc datoria de om şi de cetăţean; dar el cine e, dacă-mi daţi voie să vă întreb? Vă vorbesc ca unui om înnobilat de învăţătură. Dar uite că şi moaşele astea s-au înmulţit peste măsură.

Raskolnikov ridică întrebător din sprâncene. Cuvintele lui Ilia Petrovici, care, vădit lucru, nu se sculase de mult de la masă, îi sunau în urechi ca nişte vorbe goale. Totuşi, pe unele din ele le pricepea, mai mult sau mai puţin; se uita întrebător, neştiind cum aveau să se isprăvească toate astea.

— Vorbesc de fetele alea tunse, continuă dornic de vorbă Ilia Petrovici, aşa le zic eu, „moaşe“, şi găsesc că porecla li se potriveşte de minune. He-he! Se vâră în academie, învaţă anatomie; dar, spuneţi-mi şi mie, dacă mă îmbolnăvesc, o să chem o fată să mă trateze? He-he!

Ilia Petrovici lăsă să-i scape un hohot de râs, foarte mulţumit de vorbele sale de duh.

— Să zicem că setea de instruire e nemăsurată; bun, te-ai instruit, gata. Pentru ce să sari peste cal? De ce să insulţi nişte oameni la locul lor, cum face nemernicul de Zametov? Pe mine de ce m-a insultat, puteţi să-mi spuneţi? Poftim, şi sinuciderile astea, n-aveţi idee cât s-au înmulţit. Îşi mănâncă ultimul ban şi îşi pun capăt zilelor. Fetişcane, băieţandri, bătrâni... Uite, chiar de dimineaţă am fost anunţaţi despre un domn care venise nu demult în oraş. Nil Pavlâci? Hei, Nil Pavlâci! Cum îl cheamă pe gentlemanul a cărui sinucidere ne-a fost anunţată adineauri, care s-a împuşcat în Petersburgskaia?

— Svidrigailov, răspunse o voce răguşită şi nepăsătoare din cealaltă cameră.

Raskolnikov tresări.

— Svidrigailov! Svidrigailov s-a împuşcat! numai că nu strigă.

— Cum! Îl cunoaşteţi pe Svidrigailov?

— Da... îl cunosc... Venise nu demult...

— Da, da, venise nu demult, şi-a pierdut soţia, se purta ca un zurbagiu, iar dintr-odată se împuşcă, şi într-un chip