multă. Ar fi dat orice să rămână singur, dar simţea că nu avea să fie nici o clipă singur. Un beţiv din mulţime începuse să-şi dea în petic: ţinea morţiş să dănţuiască, însă făcea ce făcea şi cădea într-o rână. Lumea se înghesuia în jurul lui. Raskolnikov îşi croi drum prin mulţime, se uită câteva minute la beţivan şi deodată izbucni într-un râs scurt şi sacadat. Peste o clipă uitase deja de el, nici nu-l mai vedea, deşi continua să se zgâiască la el. În cele din urmă se depărtă, fără să-şi amintească măcar unde se afla, dar când ajunse în mijlocul pieţei, se petrecu dintr-odată ceva cu el, o senzaţie ciudată puse cu totul stăpânire pe el, cuprinzându-i trupul şi sufletul.

Îşi aminti brusc cuvintele Soniei: Du-te la o răspântie; înclină-te înaintea oamenilor, sărută pământul faţă de care ai păcătuit şi spune tare în faţa tuturor: „Am ucis!“. Începu să tremure tot amintindu-şi. Atât de tare îl apăsau tristeţea fără leac şi neliniştea din tot răstimpul acela, dar mai cu seamă din ultimele ore, încât se lăsă cu totul în voia acestui simţământ deplin şi nou. Îl năpădise brusc, ca o criză: i se aprinsese în suflet ca o scânteie şi îl cuprinsese cu totul. Dintr-odată, totul se înmuie în el şi ochii i se umplură de lacrimi. Se aruncă îndată la pământ.

Stând în genunchi în mijlocul pieţei, se aplecă şi sărută ţărâna murdară, mulţumit şi fericit. Apoi se ridică şi se mai înclină o dată.

— Iote, criţă e! zise un flăcău lângă el.

Se auziră râsete.

— Ăsta, fraţilor se duce la Ierusalim, îşi ia rămas-bun de la ţară, de la copii, se înclină în faţa tuturor, salută oraşul de căpătâi Sankt Petersburg şi îşi lipeşte buzele de pământul lui, adăugă un târgoveţ niţeluş afumat.

— E încă tânăr băiatul, se mai băgă unul în vorbă.

— Şi-i de familie! observă cineva cu o voce de om serios.

— În ziua de azi, nici nu-i mai deosebeşti, care-i de familie şi care nu.

Toate aceste vorbe şi păreri îl făcură să se oprească pe Raskolnikov şi cuvintele „Am ucis!“, gata poate să-i iasă din gură, îi îngheţară pe buze. Răbdă totuşi calm toate strigătele acelea şi, fără să se uite în jur, o luă direct pe străduţa care ducea la secţie. Pe drum zări o nălucă, dar nu se miră; presimţise deja că aşa avea să fie. În piaţa Sennaia, când se plecase pentru a doua oară până la pământ, întorcându-se spre stânga, o văzuse cam la cincizeci de paşi pe Sonia. Se ascundea de privirile sale după una dintre barăcile de lemn din piaţă; probabil că îl însoţise pe tot drumul acesta dureros! În clipa aceea, Raskolnikov simţi şi înţelese o dată pentru totdeauna că de-acum Sonia avea să-l urmeze pe veci, chiar şi la capătul lumii dacă era nevoie, oriunde avea să îl ducă soarta. Se simţi răscolit până în adâncul sufletului... dar ajunsese deja la locul fatal...

Intră destul de hotărât în curte. Trebuia să urce la etajul trei. „Deocamdată încă mai urc“, se gândi. I se părea că mai era mult până la clipa fatală, că îi mai rămânea încă mult timp, că se mai putea încă răzgândi în multe privinţe.

Din nou aceeaşi mizerie, aceleaşi coji de ou pe scara în spirală, aceleaşi locuinţe cu uşile date de perete şi aceleaşi bucătării din care ieşeau fum şi mirosuri grele. Nu mai fusese aici de-atunci. Picioarele i se înmuiaseră şi i se îndoiau sub el, dar mergeau înainte. Se opri o clipă să-şi tragă sufletul, să se îndrepte, ca să intre ca un om. „Dar pentru ce? De ce? se întrebă deodată, dându-şi seama ce face. Dacă tot trebuie să beau paharul până la fund, ce importanţă mai are? Cu cât e mai amar, cu atât mai bine.“ Văzu fulgerător în faţa ochilor chipul lui Ilia Petrovici Pulbere. „Să mă duc chiar la el? Nu se poate la altcineva? Nu se poate la Nikodim Fomici? S-o pornesc imediat înapoi şi să mă duc chiar la comisar acasă? Cel puţin să mă simt mai în largul meu... Nu, nu! La Pulbere, la Pulbere! Dacă tot e să beau paharul, atunci să-l dau peste cap...“

Îngheţat tot şi abia ştiind de sine, deschise uşa secţiei. De data asta nu era lume, doar un portar şi un om de rând. Paznicul nici nu scoase capul din cuşca lui. Raskolnikov trecu în încăperea următoare. „Poate aş mai putea încă să nu spun nimic“, îi trecu prin gând. Acolo, la un birou, un conţopist mai important, îmbrăcat civil, se pregătea să scrie ceva. Mai era un conţopist într-un colţ. Zametov lipsea. Nikodim Fomici, bineînţeles, nu era nici el acolo.

— Nu-i nimeni? întrebă Raskolnikov, adresându-se celui mai important.

— Cu cine doriţi?

— Aaa! De auzit n-am auzit, de văzut n-am văzut, dar am simţit miros de rus... ca în basmul ăla, cum era... am uitat! R-respectele m-mele! răsună o voce cunoscută.

Raskolnikov tresări. În faţa lui stătea Pulbere; ieşise brusc dintr-o altă încăpere. „Asta e chiar soarta, se gândi Raskolnikov. Ce caută el aici?“

— Aţi venit la noi? Ce vânt vă aduce? exclamă Ilia Petrovici. (Era, după cât se părea, în cea mai bună stare de spirit, chiar dacă puţintel agitat.) Dacă aveţi vreo treabă, aţi venit cam devreme. Eu sunt aici doar întâmplător... Dar, dacă vă pot fi de folos... Recunosc că nu mai... cum? Cum? Iertaţi-mă...

— Raskolnikov.

— A, da, Raskolnikov! Dacă vă puteţi închipui, am uitat! Dar să nu mă luaţi, vă rog, drept