Sonia scoase în tăcere dintr-un sertar două cruci, una de chiparos şi una de aramă, se închină, îi făcu şi lui semnul crucii şi îi atârnă pe piept cruciuliţa de chiparos.

— Ăsta e vasăzică semnul că o să-mi port crucea, he-he! Ca şi când până acum n-aş fi pătimit! Cea de chiparos, de om din popor adică; cea de aramă e a Lizavetei, o iei tu – mi-o arăţi? O avea... în clipa aia? Îmi amintesc două cruci asemănătoare, una de argint şi o iconiţă. Le-am aruncat atunci pe pieptul bătrânei. Pe alea trebuia să mi le pun acum, zău... De fapt, spun verzi şi uscate şi uit ce e important: sunt cam împrăştiat!... Vezi, Sonia, de fapt, am venit să te anunţ, ca să ştii... Ei, asta-i tot... Numai pentru asta am venit. (Hm, de fapt, mă gândeam că o să spun mai mult.) Doar tu ai vrut să mă duc, bun, uite, o să stau la închisoare şi o să ţi se împlinească dorinţa. Ei, de ce plângi? Şi tu plângi? Încetează, gata, oh, greu îmi mai e!

Un simţământ se născu totuşi înlăuntrul său; inima i se strânse uitându-se la ea. „Dar ea, ea de ce plânge? se gândea în sinea lui. Ce sunt eu pentru ea? De ce plânge, de ce se îngrijeşte de mine, ca mama ori ca Dunia? O să mă dădăcească!“

— Închină-te, roagă-te măcar o dată, îl rugă Sonia cu o voce tremurătoare, sfioasă.

— O, cum să nu, cât vrei tu! Şi din toată inima, Sonia, din toată inima...

De fapt, voise să spună altceva.

Îşi făcu de câteva ori semnul crucii. Sonia îşi luă şalul şi îl puse pe cap. Era un şal verde din drap de dames, probabil cel „de familie“, de care pomenise atunci Marmeladov. Gândul ăsta îi trecu prin minte fulgerător, dar nu întrebă nimic. Începea deja să simtă că era teribil de împrăştiat şi dezgustător de tulburat. Asta îl sperie. Îl miră deodată faptul că Sonia voia să meargă cu el.

— Ce faci? Unde pleci? Stai, rămâi! Singur mă duc, strigă cu o înciudare lipsită de curaj şi, aproape furios, se îndreptă spre uşă. N-am nevoie de suită! bombăni în timp ce ieşea.

Sonia rămase în mijlocul camerei. Nici nu-şi luase rămasbun de la ea, o uitase deja; o îndoială otrăvită şi plină de revoltă fierbea în sufletul lui.

„Aşa, aşa să fie? se gândi din nou coborând treptele. Oare nu mai e chip să mă opresc, să dau înapoi... şi să nu mă duc?“

Cu toate astea, continua să meargă. Simţi brusc, o dată pentru totdeauna, că nu mai avea de ce să-şi pună întrebări. Ajungând în stradă, îşi aminti că nu-şi luase rămas-bun de la Sonia, că o lăsase în mijlocul camerei, înfăşurată în şalul ei verde, neîndrăznind nici să mai mişte după ce strigase la ea, şi se opri. Dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi aşteptat să-i dea lovitura de graţie, îi încolţi în minte un gând.

„De ce, de ce-am venit acum la ea? I-am spus că am treabă cu ea; ce treabă? N-am avut absolut nici o treabă! S-o anunţ că mă duc; ei, şi ce? Mare nevoie! Oare o iubesc? Nu, nu, uite cum am gonit-o acum, ca pe un câine. Chiar aveam nevoie de crucea ei? O, cât de jos am căzut! Nu, de lacrimile ei am avut nevoie, de spaima ei am avut nevoie, să văd că o doare sufletul şi se chinuie! Aveam nevoie să mă agăţ de ceva, să amân, să văd la faţă un om! Şi-am mai avut îndrăzneala să mă bizui pe mine, să-mi fac visuri măreţe, când nu sunt decât un milog, un om de nimic, un nemernic, un nemernic!“

Mergea pe chei şi deja nu mai avea mult. Dar ajungând la pod, se opri, coti brusc într-o parte şi o luă spre piaţa Sennaia.

Se uita avid în dreapta şi-n stânga, îşi oprea încordat privirea asupra fiecărui lucru, fără să-şi poată concentra atenţia pe ceva; totul îi luneca prin faţa ochilor. „Peste o săptămână, peste o lună, or să mă ducă cine ştie unde cu duba închisorii, chiar pe podul ăsta, dar oare o să mă uit la canal, să-l ţin minte? îl fulgeră un gând. Uite, firma asta, o să citesc şi-atunci literele astea? Uite cum scrie aici: „Asaciaţie“, să ţin minte a-ul ăsta, litera a, şi să mă uit peste o lună la a-ul ăsta. Oare cum o să mă uit atunci la el? Ce o să mai simt şi ce o să gândesc atunci?... Doamne, meschine trebuie să mai fie toate, toate... grijile mele de-acum! Da, o fi curios... într-un fel... (Ha-ha-ha! La ce mă gândesc!)... sunt ca un copil, fac pe fanfaronul cu mine însumi; şi de ce m-aş ruşina în faţa mea? Pfui, ce se mai îmbulzesc! Uite şi grasul ăsta – trebuie să fie neamţ – cum mă împinge; ştie oare pe cine împinge? Muierea asta, care ţine de mână un copilaş şi cere pomană, mă crede mai fericit decât ea. Mai că i-aş da ceva, aşa de ciudat mi se pare totul. Ei, poftim, uite că am un pitac în buzunar, de unde? Ia... ia, maică!

— Să te aibă Domnul în paza lui! se auzi glasul plângăreţ al cerşetoarei.

Intră în Sennaia. Îi era neplăcut, teribil de neplăcut să se lovească de lume, dar se ducea taman acolo unde vedea că e mai