„Sunt rău, văd şi eu, îşi spuse în gând când, o clipă mai târziu, i se făcu ruşine de gestul lui. Cum de mă iubesc atât, dacă nu merit! Oh, dacă aş fi fost singur, dacă nu m-ar fi iubit nimeni şi n-aş fi iubit nici eu pe nimeni! Nu s-ar mai fi întâmplat toate astea! Ar fi interesant să aflu: oare în ăştia cincisprezece-douăzeci de ani care vor urma mi se va resemna sufletul până-ntr-atât încât să încep să mă smiorcăi pocăit în faţa oamenilor şi să le spun la două vorbe că sunt un tâlhar? Da, exact aşa o să fie! De asta mă şi trimit la ocnă, de asta au şi nevoie... Uite-i cum forfotesc toţi încolo şi-ncoace pe stradă şi toţi, până la unul, sunt ticăloşi şi tâlhari din fire, ba chiar mai rău – idioţi! Dar ia să nu mă trimită la ocnă, să-i vezi cum turbează toţi cuprinşi de o nobilă indignare! O, cât îi urăsc pe toţi!“

Se adânci în gânduri, întrebându-se: prin ce proces o să ajungă într-o zi să se smerească în sfârşit în faţa tuturor, fără să mai stea să judece, doar din convingere! „Ei, şi de ce nu? Bineînţeles că aşa o să şi fie. Oare douăzeci de ani neîntrerupţi de stat în jug n-aveau să-l frângă definitiv? Apa toceşte pietrele. Şi pentru ce să mai trăiesc, pentru ce să mă mai duc, când ştiu bine că totul va fi exact cum scrie la carte, aşa şi nu altfel!“

Întrebarea asta şi-o mai pusese poate de vreo sută de ori de ieri-seară, şi totuşi îşi continuă drumul.

~ VIII ~

Când intră în odaia Soniei se lăsa deja amurgul. Sonia îl aşteptase toată ziua, extrem de tulburată. Mai întâi îl aşteptase împreună cu Dunia, care venise la ea încă de dimineaţă, amintindu-şi cuvintele spuse cu o seară înainte de Svidrigailov, şi anume că Sonia „ştie“. Nu vom mai reda în amănunt ce au discutat, cum au plâns şi cât de mult s-au apropiat cele două femei. Dunia s-a consolat cel puţin cu gândul că fratele ei nu avea să fie singur: la ea, la Sonia, se dusese el mai întâi să se spovedească; la ea venise când simţise nevoia să-şi descarce sufletul în faţa unui om; iar ea avea să-l urmeze oriunde l-ar fi trimis soarta. Nu întrebase, dar ştia că aşa va fi. Se uitase la Sonia cu un soi de evlavie şi la început chiar o intimidase cu purtarea asta. Sonia era gata-gata să plângă: se socotea nedemnă să se şi uite la Dunia. Chipul minunat al Duniei, atunci când se plecase în faţa ei cu atâta consideraţie şi respect la prima lor întâlnire, acasă la Raskolnikov, îi rămăsese pe vecie în suflet ca una dintre cele mai frumoase şi mai de neatins imagini din viaţa ei.

Până la urmă Dunia nu mai avusese răbdare şi plecase de la Sonia, ducându-se să-şi aştepte fratele acasă la el, căci simţea că avea să treacă mai întâi pe-acolo. Rămasă singură, pe Sonia o cuprinse o frică nebună la gândul că, într-adevăr, el putea să-şi pună capăt zilelor. De acelaşi lucru se temea şi Dunia, deşi toată ziua încercaseră, care mai de care, să se convingă una pe alta, aducând toate argumentele cu putinţă, că lucrul ăsta nu era posibil şi, într-adevăr, amândouă fuseseră mai liniştite cât stătuseră împreună. Acum însă, după ce se despărţiseră, începură să se gândească amândouă numai la asta. Sonia îşi aminti că Svidrigailov îi spusese ieri că Raskolnikov are două căi: Vladimirka ori... Pe deasupra, îi cunoştea orgoliul, mândria şi lipsa de credinţă. „Să fie oare cu putinţă ca numai laşitatea şi frica de moarte să-l facă să trăiască?“, se gândi în cele din urmă deznădăjduită. Între timp soarele asfinţise. Pradă tristeţii, Sonia stătea în faţa ferestrei, cu privirea aţintită înainte, dar afară se vedea numai calcanul netencuit al casei de-alături. Într-un sfârşit, când nu mai avea deja nici cea mai mică îndoială că nefericitul murise, Raskolnikov intră în odaie.

Un strigăt de bucurie izbucni din pieptul ei. Dar, după ce îi cercetă mai bine chipul, păli.

— Ei, da, spuse zâmbind Raskolnikov, am venit după crucea ta, Sonia. Doar m-ai trimis chiar tu la răspântie de drumuri; acum, când a sosit clipa, ţi-a pierit curajul!

Sonia se uită la el mirată. Tonul lui i se păru ciudat; un fior rece o străbătu din cap până-n picioare, dar după o clipă, ghici că tonul şi cuvintele lui erau prefăcute. În timp ce-i vorbea, se uita într-un colţ, ferindu-se să o privească în faţă.

— Vezi tu, Sonia, m-am gândit că poate aşa are să fie mai bine. Există la mijloc o împrejurare... Ei, e mult de povestit şi n-are nici un rost. Ştii numai ce mă înfurie? Mi-e ciudă că acuşi or să mă înconjoare mutrele astea de imbecili şi de bestii, or să holbeze ochii la mine, or să-mi pună întrebările lor idioate, la care o să trebuiască să răspund, or să mă arate cu degetul... Pfui! Ştii, n-o să mă duc la Porfiri, mi s-a acrit de el. Mai bine mă duc la prietenul meu, Pulbere, să-l las cu gura căscată, să fac impresie. Dar mi-ar trebui mai mult sânge-rece; prea îmi sare uşor ţandăra în ultimul timp. Dacă poţi să crezi, mai adineauri numai că n-am ameninţat-o pe soră-mea cu pumnul, doar pentru că s-a întors să se mai uite o dată la mine. Mare porcărie mai e şi starea asta! Uite la ce-am ajuns! Hai, unde ţi-e crucea?

Părea scos din fire. Nu