— E târziu, a venit timpul. Mă duc chiar acum să mă predau. Dar nu ştiu pentru ce fac asta.

Lacrimi mari se prelingeau pe obrajii ei.

— Plângi, surioară, dar poţi să dai mâna cu mine?

— Te-ai îndoit oare?

Îl îmbrăţişă strâns.

— Oare, ducându-te să pătimeşti, nu-ţi speli pe jumătate crima? strigă ea strângându-l în braţe şi sărutându-l.

— Crima? Ce crimă? strigă el cuprins brusc de furie. Am omorât un păduche scârbavnic, răufăcător, o cămătăreasă bătrână care nu e de folos nimănui şi pe care dacă o omori ţi se iartă patruzeci de păcate, care a supt sângele celor amărâţi, asta-i crimă? Nu la ea mă gândesc eu şi nici să spăl crima nu mă gândesc. De ce mă tot împung toţi din toate părţile: „Crimă, crimă!“. Abia acum văd limpede toată absurditatea laşităţii mele, acum când m-am hotărât să mă duc şi să accept ruşinea asta fără rost! Doar josnicia şi găunoşenia m-au făcut să mă hotărăsc, dacă n-o fi şi avantajul oferit de acest... Porfiri...

— Frate, frate, ce tot vorbeşti? Doar ai făcut să curgă sânge! strigă Dunia cuprinsă de disperare.

— Toţi fac asta, o întrerupse el aproape furios, sânge o să mai curgă şi a curs de când e lumea, unii îl fac să curgă şiroaie, ca şampania, iar pentru asta sunt încoronaţi în Capitoliu şi sunt numiţi binefăcătorii lumii. Cercetează mai bine şi o să înţelegi! Eu n-am vrut decât binele oamenilor şi puteam să fac sute, mii de fapte bune în loc să săvârşesc prostia asta, nici măcar prostie nu e, ci pur şi simplu neîndemânare, fiindcă ideea nu era proastă deloc, cum pare acum, după ce am dat greş (totul pare prost când dai greş!). Ce-am vrut eu prin prostia asta a fost să-mi câştig independenţa, să fac primul pas, să obţin mijloacele, iar pe urmă, prin comparaţie, folosul ar fi părut nemăsurat... Dar eu, eu n-am făcut faţă nici măcar la primul pas, fiindcă sunt un netrebnic! Aici e problema! Cu toate astea, nu vă împărtăşesc părerea: dacă reuşeam aş fi fost ridicat în slăvi, în timp ce acum sunt prins în capcană!

— Dar nu-i aşa, nu-i deloc aşa! Ce vorbe-s astea, frate?

— A, forma asta nu e bună, nu-i o formă prea frumoasă din punct de vedere estetic! Nu, hotărât lucru, n-am să pricep niciodată de ce bombardarea unor oameni asediaţi după toate regulile e o formă mai onorabilă? Teama de estetică e un prim semn de neputinţă! Niciodată, niciodată nu mi-a fost mai clar acest lucru ca acum şi înţeleg mai puţin ca oricând de ce fapta mea e o crimă! Niciodată, niciodată n-am fost mai puternic şi mai convins ca acum!

Sângele îi colora faţa lividă, vlăguită. Dar, în timp ce-şi striga ultimele cuvinte, ochii lui îi întâlniră din întâmplare pe-ai Duniei şi văzu în ei atâta durere, încât, fără să ştie cum, se dezmetici. Simţi cât de nefericite le făcuse pe cele două biete femei. Totuşi, el era de vină....

— Dunia, draga mea, dacă sunt vinovat, iartă-mă (deşi nu merit să mă ierţi dacă sunt vinovat). Rămâi cu bine! Să nu ne certăm! E timpul, de mult e timpul. Nu veni după mine, te rog, trebuie să mai trec... Du-te chiar acum şi stai cu mama. Te rog mult! E ultima mea rugăminte către tine, cea mai mare. Nu mai pleca deloc de lângă ea; am lăsat-o groaznic de speriată, nu ştiu dacă o să reziste: ori moare, ori înnebuneşte. Stai cu ea! O să-l aveţi alături pe Razumihin; i-am spus... Nu mă plânge: o să încerc să fiu curajos şi cinstit toată viaţa, deşi sunt un ucigaş. Poate că vreodată o să auzi de numele meu. N-o să vă fac de ruşine, ai să vezi, o să dovedesc... acum, până una-alta, la revedere, se grăbi el să încheie, observând iar o expresie stranie în ochii Duniei la auzul ultimelor lui cuvinte şi promisiuni. De ce plângi? Nu plânge, nu plânge; doar nu ne despărţim pe vecie!... A, da! Stai, am uitat!...

Se apropie de masă, luă o carte groasă, plină de praf, o deschise şi scoase dintre file un portret micuţ, o acuarelă pictată pe fildeş. Era portretul fiicei gazdei, fosta lui logodnică, moartă acum, care îşi dorise să meargă la mânăstire. Se uită o clipă la feţişoara aceea expresivă şi suferindă, sărută portretul şi i-l dădu Dunecikăi.

— Uite, cu ea am stat mult de vorbă despre asta, numai cu ea, zise dus pe gânduri. Am încredinţat sufletului ei multe din cele ce s-au înfăptuit acum atât de monstruos. N-ai grijă, se întoarse către Dunia, nici ea n-a fost de acord, ca şi tine, şi mă bucur că nu mai e în viaţă. Principalul este că de-acum totul o să meargă altfel, totul o să se rupă în două, strigă revenind brusc la durerea lui. Totul, totul, dar oare sunt eu pregătit pentru asta? Doresc eu însumi asta? Se zice că trebuie să trec prin încercarea asta! La ce bun toate încercările astea fără noimă? Oare o să înţeleg mai bine după douăzeci de ani de ocnă, când o să fiu strivit de suferinţe, îndobitocit şi neputincios ca un moşneag? Şi pentru ce-o să mai trăiesc atunci? Ah, mi-am dat seama că sunt un ticălos, azi în zori, când stăteam aplecat peste parapet!

Într-un sfârşit, plecară amândoi. Oricât de greu i-ar fi fost, Dunia îşi iubea fratele! După ce făcu vreo cincizeci de paşi, se întoarse să-l mai privească o dată. Încă se mai zărea. Ajuns la colţ, se întoarse şi el; privirile li