Da, era bucuros, foarte bucuros că nu mai fusese nimeni de faţă, că fuseseră singuri, numai el şi mama lui. Părea că după răstimpul acela crâncen i se înmuiase inima. Căzu în genunchi dinaintea ei, îi sărută picioarele şi, îmbrăţişându-se, plânseră amândoi. De astă dată, ea nici nu se miră şi nici nu întrebă nimic. Înţelesese deja de mult că se petrecea ceva îngrozitor cu fiul ei şi că acum sosise clipa cea cumplită.

— Rodea, dragul meu, primul meu născut! zise ea plângând în hohote. Uite, acum eşti iar ca atunci când erai mic, tot aşa ai venit la mine, tot aşa m-ai îmbrăţişat şi m-ai sărutat; odinioară, pe vremea când trăia tatăl tău şi o duceam greu, simplul fapt că te aveam era o mângâiere pentru noi, iar după ce l-am înmormântat, de câte ori n-am plâns împreună, îmbrăţişaţi ca acum, pe mormântul lui. Şi dacă am plâns în ultima vreme, e pentru că inima mea de mamă a presimţit. De cum te-am văzut, atunci seara, ţii minte, imediat ce-am sosit aici, mi-a fost de-ajuns privirea ta ca să ghicesc şi a tremurat inima în mine, iar acum la fel, cum ţi-am deschis uşa şi te-am văzut, m-am gândit: a sosit clipa fatală. Rodea, Rodea, dar n-o să pleci chiar azi, nu?

— Nu.

— Ai să mai vii?

— Da... am să mai vin.

— Nu te supăra, Rodea, nici nu îndrăznesc să te întreb, nu îndrăznesc, dar măcar două vorbe spune-mi şi mie: pleci departe?

— Foarte departe.

— Şi ce-i acolo, o să ai o slujbă, te aşteaptă o carieră?

— Ce-o da Dumnezeu... dumneata roagă-te pentru mine...

Raskolnikov se îndreptă spre uşă, dar ea se repezi în urma lui şi îl privi în ochi disperată. Era desfigurată de spaimă.

— Ajunge, mamă, spuse Raskolnikov, căindu-se deja că avusese ideea să vină.

— Nu-i pentru totdeauna? Nu e încă pentru totdeauna, nu? Mai vii, da? Vii mâine?

— Vin, vin, rămâi cu bine.

Reuşi să se smulgă.

Era o seară blândă, caldă şi senină; vremea se îndreptase încă de dimineaţă. Raskolnikov porni spre casă; se grăbea. Voia să sfârşească cu toate înainte de asfinţit. Până atunci nu dorea să mai vadă pe nimeni. Urcând la el, observă că Nastasia lăsă o clipă samovarul şi îl urmări cu privirea, fără să-şi desprindă ochii de la el. „N-o fi cineva la mine?“, se întrebă el. Se gândi o clipă, cu repulsie, la Porfiri. Dar ajungând la odaia lui şi deschizând uşa, o văzu pe Dunecika. Şedea singură acolo, dusă cu totul pe gânduri, aşteptându-l, se pare, de mult timp. El se opri în prag. Ea se ridică speriată de pe divan şi rămase în picioare în faţa lui. În privirea pe care o aţintea asupra lui se citeau groază şi o durere profundă. Lui i-a fost de-ajuns această privire ca să înţeleagă pe loc că ştia totul.

— Ce să fac, să intru ori să plec? întrebă el şovăitor.

— Am stat la Sofia Semionovna toată ziua; te-am aşteptat amândouă. Am fost sigure că ai să treci pe-acolo.

Raskolnikov intră în cameră şi se aşeză sleit pe un scaun.

— Mă simt slăbit, Dunia, sunt deja foarte obosit; şi voiam ca măcar în clipa asta să fiu pe deplin stăpân pe mine.

Ridică neîncrezător privirea spre ea.

— Unde ai fost toată noaptea?

— Nu-mi amintesc bine. Vezi tu, Dunia, am vrut să isprăvesc definitiv de câteva ori şi m-am tot dus pe lângă Neva, asta mi-amintesc. Am vrut să isprăvesc, dar... nu m-am hotărât..., şopti el, uitându-se iarăşi neîncrezător la sora sa.

— Slavă ţie, Doamne! De asta ne-a şi fost frică, şi încă ce frică, mie şi Sofiei Semionovna! Asta înseamnă că încă mai crezi în viaţă. Slavă ţie, Doamne, slavă ţie!

Raskolnikov zâmbi amar.

— Nu cred, dar adineauri am fost la mama şi am plâns amândoi îmbrăţişaţi; eu nu cred, dar am rugat-o să se roage pentru mine. Dumnezeu ştie cum se face asta, Dunecika, nu mă pricep deloc.

— Ai fost la mama? I-ai spus? exclamă îngrozită Dunia. Te-ai hotărât să-i spui?

— Nu, nu i-am spus... prin cuvinte, dar ea a înţeles multe. Te-a auzit azi-noapte, când delirai. Sunt convins că pe jumătate a înţeles. Poate că n-am făcut bine că m-am dus. Nu ştiu nici eu de ce m-am dus. Sunt un om josnic, Dunia.

— Josnic, dar gata să te duci să pătimeşti! Te duci, nu?

— Da. Chiar acum. Tocmai ca să evit ruşinea asta am vrut să mă înec, Dunia, dar m-am gândit, stând aplecat asupra apei, că dacă m-am socotit până acum puternic, nu trebuie să mă tem nici de ruşine, spuse el grăbit. E mândrie asta, Dunia?

— E mândrie, Rodea.

Un fulger păru să se aprindă în ochii lui stinşi: parcă i-ar fi făcut plăcere faptul că era încă mândru.

— Şi nu te gândeşti că m-am speriat pur şi simplu de apă? întrebă el cu un zâmbet hâd, privind-o în faţă.

— Ah, Rodea, destul! exclamă cu amărăciune Dunia.

Vreo două minute tăcură amândoi. El stătea cu capul plecat, uitându-se în pământ; Dunecika şedea la celălalt capăt al mesei