o tristeţe cumplită îi strânse inima. Îi veni brusc în minte toată lupta care se dăduse în ultimele luni în sufletul lui. Cu dezgust şi năduf, zvârli articolul pe masă.

— Dar oricât de proastă aş fi, Rodea, pot să-mi dau şi eu seama că în curând ai să te numeri printre oamenii de frunte din lumea noastră ştiinţifică, dacă n-ai să fii chiar primul. Şi ei au îndrăznit să te creadă nebun. Ha-ha-ha! Tu nici nu ştii: aşa au crezut! Vai de ei, nişte viermi nenorociţi, cum să înţeleagă ei ce-i aceea o minte inteligentă! Până şi Dunecika a fost cât pe-aci să creadă – auzi! Răposatul tău tată de două ori a trimis pe la gazete – mai întâi versuri (am şi păstrat caieţelul, o să ţi-l arăt odată), iar pe urmă o povestire întreagă (chiar l-am rugat să-mi dea să i-o copiez), şi cât ne-am mai rugat amândoi să fie primite – n-au fost! Acum şase-şapte zile, când ţi-am văzut hainele, numai că n-am murit când m-am întrebat cum trăieşti, ce mănânci, cu ce te îmbraci. Dar acum văd că m-am dovedit iar o proastă, fiindcă tu, dacă vrei, poţi să obţii totul cu inteligenţa şi talentul tău. Înseamnă că deocamdată nu vrei şi că eşti preocupat de lucruri mult mai importante...

— Dunia nu-i acasă, mamă?

— Nu, Rodea. Nu prea stă pe-acasă, mă lasă singură. Dmitri Prokofici, îi mulţumesc din inimă, trece să mai stea cu mine, şi numai despre tine vorbeşte. Ţine la tine, dragul meu, şi te respectă. Nu spun că sora ta nu e destul de respectuoasă cu mine. Chiar nu mă plâng. Ea cu firea ei, eu cu a mea; are acum nişte secrete ale ei, iar eu n-am nici un secret faţă de voi. Bineînţeles, sunt încredinţată că Dunia e foarte deşteaptă şi că, în afară de asta, ne iubeşte şi pe mine, şi pe tine... totuşi, nu ştiu unde or să ducă toate astea. Uite, acum m-ai făcut foarte fericită, Rodea, că ai trecut pe aici, dar ea te-a pierdut cu plimbările ei; cum vine, îi şi spun: „Fratele tău a fost pe-aici în lipsa ta, tu pe unde-mi umbli?“ Nu mă răsfăţa prea tare, Rodea: dacă poţi, vino, dacă nu – nu-i nimic, eu te aştept şi-aşa. Dacă ştiu că mă iubeşti, nu-mi trebuie mai mult. Uite, o să citesc ce-ai scris, o să aud despre tine din gura tuturor, din când în când o să treci şi tu să mă vezi, mai mult ce-aş putea să-mi doresc? Uite, cum ai trecut şi-acum să-ţi mângâi mama, doar văd...

Pulheria Alexandrovna izbucni deodată în plâns.

— Iară! Nu mă băga în seamă, sunt o proastă! O, Doamne, dar uite cum am înţepenit aici, strigă ea sărind din loc. Doar avem cafea şi nici nu te-am servit! Ca să vezi ce înseamnă egoismul omului bătrân. Îndată, îndată!

— Mamă, lasă asta, nu mai stau mult. Nu pentru asta am venit. Te rog, ascultă-mă.

Pulheria Alexandrovna se apropie intimidată.

— Mamă, ai să mă iubeşti ca acum orice ce s-ar întâmpla, ce-ai auzi şi ce ţi s-ar spune despre mine? întrebă el deodată cu însufleţire, părând că nu se gândeşte la ce spune şi nu-şi cântăreşte cuvintele.

— Rodea, Rodea, ce e cu tine? Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Dar cine să-mi spună mie ceva despre tine? Oricum, nici n-aş crede pe nimeni, oricine-ar fi, aş refuza să-l ascult!

— Am venit să-ţi spun, să fii sigură de asta, că te-am iubit întotdeauna şi chiar mă bucur că suntem numai noi doi, fără Dunecika, urmă el cu aceeaşi însufleţire. Am venit să-ţi spun că, oricât de nefericită ai fi, să ştii că fiul tău te iubeşte acum mai mult decât pe el însuşi şi că orice ai crezut despre mine, că sunt aspru şi că nu te iubesc, nu e adevărat. N-am să încetez niciodată să te iubesc... Gata, ajunge, m-am gândit că aşa trebuie să fac şi să încep cu asta...

Pulheria Alexandrovna îl îmbrăţişă în tăcere, strângându-l la piept şi plângând încetişor.

— Nu ştiu, Rodea, ce e cu tine, spuse ea într-un sfârşit, m-am tot gândit în timpul din urmă că pur şi simplu te-ai săturat de noi, dar acum îmi dau seama că te aşteaptă un mare necaz, de asta eşti trist. De mult presimt lucrul ăsta, Rodea. Iartă-mă că-ţi spun, dar numai la asta mă gândesc, nici nu mai dorm noaptea. Azi-noapte a delirat şi sora ta, numai de tine pomenea. Am mai desluşit câte ceva, dar de înţeles n-am înţeles nimic. Toată dimineaţa am umblat de colo-colo ca un osândit înainte de execuţie, aşteptam, presimţeam ceva şi uite, nu degeaba! Rodea, Rodea, unde te duci? Pleci undeva?

— Da.

— Aşa m-am gândit şi eu! Să ştii că pot să merg şi eu cu tine dacă o să fie nevoie. Şi Dunia; ea te iubeşte, te iubeşte mult, iar Sofia Semionovna poate să meargă şi ea cu noi, dacă trebuie. Vezi, o primesc cu dragă inimă ca fiică. O să ne ajute Dmitri Prokofici să ne facem bagajele... Dar... unde... pleci?

— Rămâi cu bine, mamă.

— Cum? Chiar azi? strigă ea ca şi cum l-ar fi pierdut pentru totdeauna.

— Nu pot să mai stau, trebuie să plec, trebuie neapărat...

— Şi nu pot să merg şi eu cu tine?

— Nu, dar îngenunchează şi roagă-te la Dumnezeu pentru mine. Poate că ruga dumitale o să ajungă la el.

— Vino atunci să-ţi fac semnul crucii şi să te binecuvântez! Aşa, uite