se sfârşi şi trotuarul de lemn. Era acum în dreptul unei case mari de piatră. Un căţelandru murdar, zgribulit, cu coada între picioare, îi tăie drumul. De-a latul trotuarului, zăcea cu faţa în jos un individ în manta, beat mort. Îi aruncă o privire şi trecu mai departe. Un turn înalt se zări în stânga. „Ia stai, se gândi, uite locul potrivit, pentru ce e nevoie să fie parcul Petrovski? Măcar am un martor oficial...“ Noul gând îl făcu aproape să zâmbească şi o coti pe strada X. Aici era o casă mare, cea cu turnul. În faţa porţii impunătoare, închise, a casei, rezemat cu un umăr de ea, stătea un ins scund, înfăşurat într-o manta cenuşie de soldat, cu o cască din aramă ca a lui Ahile pe cap. Văzând că se apropie, îi aruncă o privire adormită şi piezişă. Pe chip i se citea acea veşnică tristeţe mohorâtă întipărită atât de acru pe toate figurile, fără excepţie, ale neamului evreiesc. Un timp, Svidrigailov şi Ahile se uitară în tăcere unul la altul. Până la urmă, lui Ahile i se păru că nu era firesc ca un individ nebăut să stea la trei paşi de el, privindu-l ţintă şi fără să scoată o vorbă.

— Se-si trebui aisi? zise fără să se clintească şi fără să-şi schimbe poziţia.

— Nimic, frate, să trăieşti! răspunse Svidrigailov.

— Aisi nu-i loc.

— Păi, eu, frate, plec în locuri străine.

— Locuri străine?

— În America.

— În America?

Svidrigailov scoase revolverul şi trase piedica. Ahile ridică sprâncenele.

— Se-i ast, cu glumi din ast nu-i loc aisi.

— Şi de ce, mă rog, nu-i locul?

— De se, asa, nu-i loc.

— Ei, frate, n-are a face. E un loc bun. Dacă te-or întreba, aşa să şi spui, că am plecat, cum s-ar zice, în America.

Îşi lipi revolverul de tâmpla stângă.

— Aisi nu posi, aisi nu-i loc! tresări Ahile cu ochii din ce în ce mai măriţi.

Svidrigailov apăsă pe trăgaci.

  

11 Ţesătură din mătase fabricată în oraşul Neapole.

~ VII ~

În aceeaşi zi, dar spre seară, pe la ora şapte, Raskolnikov se apropia de locuinţa mamei şi surorii lui, locuinţa aceea din casa lui Bakaleev, pe care le-o găsise Razumihin. Intrarea pe scară se făcea direct din stradă. Venind încoace, Raskolnikov încetinea întruna pasul şi parcă şovăia: să intre sau nu? De întors nu s-ar fi întors însă pentru nimic în lume: hotărârea lui era luată. „Oricum, ele nu ştiu încă nimic, se gândea, şi s-au obişnuit să se uite la mine ca la o ciudăţenie...“ Hainele de pe el erau îngrozitor de murdare, rupte, jerpelite şi ude după o noapte de stat în ploaie. Era aproape desfigurat de oboseală şi de frig, epuizat şi fizic, dar şi de lupta pe care o dăduse timp de o zi şi o noapte cu el însuşi. Îşi petrecuse toată noaptea aceea singur, Dumnezeu ştie unde. Dar cel puţin se hotărâse.

Bătu la uşă; îi deschise mama. Dunecika nu era acasă. Până şi slujnica lipsea în clipa aceea. Pulheria Alexandrovna rămase mai întâi încremenită de uimire şi de bucurie, apoi îl apucă de mână şi îl trase înăuntru.

— Iată-te în sfârşit! începu ea, bâlbâindu-se de bucurie. Nu te supăra pe mine, Rodea, că te întâmpin aşa prosteşte, cu lacrimi în ochi, dar râd, nu plâng. Crezi că plâng? Nu, sunt bucuroasă, doar că am un obicei prost: mă trezesc că-mi dau lacrimile. De când s-a prăpădit tatăl tău, plâng din nimic. Şezi, puiule, trebuie să fii obosit, se vede. Vai, ce te-ai murdărit.

— Am umblat ieri prin ploaie, mamă..., începu Raskolnikov.

— A, nu, lasă! zise repede Pulheria Alexandrovna, întrerupându-l. Ţi-ai închipuit că o să-ţi pun întrebări, ca babele, cum am făcut înainte. N-ai grijă: înţeleg, înţeleg tot, acum m-am deprins şi eu ca pe-aici şi, zău, văd că-i mai bine. Am stat şi am judecat o dată pentru totdeauna: cum să pricep eu ideile tale şi cum să-ţi cer socoteală? Tu ai poate tot felul de gânduri şi de planuri în capul tău, Dumnezeu le ştie, sau se nasc în mintea ta cine ştie ce idei; cum adică, să vin să te trag de mânecă şi să te întreb: la ce, mă rog, te gândeşti? Eu, uite... O, Doamne! Dar ce tot îndrug ca o zăbăucă.... Să vezi, Rodea, citesc a treia oară articolul tău din revistă, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Vai, proasta de mine, mi-am zis când l-am văzut, uite cu ce se ocupă el, uite cum se explică lucrurile! Poate că are în cap nişte idei care sunt noi pentru timpul ăsta şi le cercetează pe toate părţile, iar eu vin să-l chinui şi să-l tulbur. Îl citesc, dragul meu, dar, fireşte, multe lucruri nu le înţeleg; de fapt, aşa şi trebuie să fie: de unde şi până unde să înţeleg eu?

— Arată-mi-l, mamă.

Raskolnikov luă revista şi îşi aruncă ochii peste articolul lui. Oricât de nepotrivit ar fi fost lucrul ăsta cu starea şi cu situaţia lui de-acum, avu senzaţia aceea stranie, dulce-amară, pe care o încearcă un autor când se vede prima dată tipărit, mai ales când nu are decât douăzeci şi trei de ani. Asta nu dură decât o clipă. După ce citi câteva rânduri, se încruntă şi