Merse o groază pe coridorul lung şi îngust, fără să găsească pe nimeni, şi voia deja să strige în gura mare, când deodată, într-un ungher întunecos, între un dulap vechi şi o uşă, zări un lucru ciudat, care părea viu. Se aplecă cu lumânarea în mână şi văzu un copil: o fetiţă de vreo cinci ani, nu mai mult, cu o rochiţă udă ca o otreapă pe ea, care tremura şi plângea. Nu păru să se sperie de Svidrigailov, ci se uita la el cu o uimire tâmpă în ochii negri şi mari, iar când şi când suspina, cum fac copiii după ce au plâns mult şi se liniştesc, stau, stau şi deodată suspină iar. Feţişoara fetiţei era palidă şi istovită; era înţepenită de frig. „Cum de-a nimerit aici? Înseamnă că s-a ascuns aici şi n-a dormit toată noaptea.“ Începu s-o descoasă. Fetiţa se însufleţi deodată şi prinse să bâiguie iute-iute ceva pe limba ei de copil. Spunea ceva despre „mamicusa“ şi că „mamicusa are s-o bată“, ceva despre o cană pe care a „spalt-o“. Fetiţa sporovăia de zor şi nu se mai oprea; se putea ghici oarecum din cuvintele ei că era un copil nedorit, pe care mama, probabil vreo bucătăreasă veşnic beată de prin hotelul acela, îl bătea şi îl speria; că fetiţa spărsese cana mămicii şi se speriase aşa de rău, că fugise încă de-aseară; multă vreme se ascunsese pesemne prin curte, în ploaie, iar până la urmă se strecurase aici, se pitise după dulap şi stătuse în ungherul acela toată noaptea, plângând, tremurând de udă ce era, de frica întunericului şi de spaima bătăii crunte pe care avea să o primească pentru toate astea. O luă în braţe, o duse la el în cameră, o aşeză pe pat şi începu să o dezbrace. Ghetuţele găurite, încălţate pe picioruşele goale, erau aşa de ude, că parcă zăcuseră toată noaptea într-o băltoacă. După ce o dezbrăcă, o puse în pat, o înveli şi o înfăşură, cu cap cu tot, în plapumă. Fetiţa adormi pe loc. Sfârşind cu toate astea, căzu iarăşi pe gânduri, posomorât.

„Ce mi-o fi venit să mă leg la cap! îşi zise deodată, cuprins de mânie. Ce prostie!“ Înciudat, luă lumânarea, ca să se ducă să-l caute pe zdrenţăros şi să plece mai repede de-acolo. „Eh, fetiţa asta afurisită!“, blestemă el în gând în timp ce deschidea uşa, dar se întoarse îndată să se uite la ea, să vadă dacă doarme şi cum doarme. Cu grijă, ridică puţin plapuma. Fetiţa dormea un somn adânc şi fericit. Se încălzise sub plapumă şi culoarea îi revenise în obrajii palizi. Dar, lucru ciudat, culoarea asta părea mai vie şi mai puternică decât rumeneala obişnuită a unui copil. „Asta e rumeneală de friguri“, se gândi Svidrigailov. Era exact ca roşeaţa pricinuită de vin, de parcă i s-ar fi dat să bea un pahar întreg. Buzele roşii ard, sunt umflate, dar ce-i asta? I se păru deodată că genele ei negre şi lungi tremură, clipesc, că se ridică uşor şi pe sub ele fetiţa îi face cu ochiul, deloc copilăreşte, iar privirea îi e ageră, vicleană, ca şi cum n-ar dormi, ci s-ar preface. Da, aşa e: buzele i se întind într-un zâmbet, pe care, tresărind, colţurile gurii încearcă parcă să-l reţină. Dar iată că leapădă orice urmă de reţinere; acum râde, râde făţiş; ceva obraznic, provocator flutură pe acest chip care nu mai are nimic de copil; e desfrâul, e un chip de camelie, chipul deşănţat al prostituatei franceze de stradă. Şi iată că, fără să se mai ascundă deloc, ochii se deschid: îl învăluie într-o privire fierbinte şi neruşinată, îl cheamă, râd... E ceva jignitor şi nespus de hâd în râsul ăsta, în ochii ăştia, în întreaga abjecţie de pe chipul copilei. „Cum, la cinci ani! şopti îngrozit la culme Svidrigailov. Asta... ce-i asta?“ Dar iat-o că se întoarce cu totul spre el, cu feţişoara aprinsă, întinde braţele... „A, blestemata!“, strigă înspăimântat Svidrigailov ridicând mâna s-o lovească... Dar în clipa aceea se trezi.

Se afla în acelaşi pat, înfăşurat încă în plapumă; lumânarea nu era aprinsă, iar în fereastră se vedea lumina zilei.

„Am avut coşmaruri toată noaptea!“ Se ridică furios, simţindu-se zdrobit; oasele îl dureau. Afară era o ceaţă aşa de groasă, că nu se vedea nimic. Era aproape cinci; se trezise prea târziu! Se sculă şi îşi puse haina şi pardesiul, ude încă. Pipăi revolverul în buzunar, îl trase afară şi îi potrivi capsa; pe urmă se aşeză, scoase din buzunar un carneţel şi pe prima pagină, care sare întâi în ochi, scrise mare câteva rânduri. După ce le reciti căzu pe gânduri, rezemat într-un cot pe masă. Revolverul şi carneţelul zăceau alături, lângă cotul lui. Muştele, trezite din somn, roiau pe porţia neatinsă de viţel rămasă pe masă. Le privi îndelung şi, în cele din urmă, cu mâna dreaptă, liberă, se apucă să prindă una. Se canoni mult, dar era cu neputinţă de prins. În sfârşit, dându-şi seama ce ocupaţie interesantă avea, se dezmetici, tresări, se ridică şi ieşi hotărât din cameră. O clipă mai târziu era în stradă.

Ceaţa deasă, lăptoasă, se lăsase peste oraş. Svidrigailov porni pe trotuarul de lemn, murdar şi alunecos, spre Malaia Neva. I se părea că vede apa mult crescută peste noapte a Nevei, Petrovski Ostrov, cărările umede, iarba udă, copacii şi tufele ude şi, în sfârşit, boschetul acela... Înciudat, se apucă să se uite cu luare-aminte la case, ca să-şi schimbe gândurile. Nu vedeai un trecător sau un birjar pe tot bulevardul. Triste şi murdare arătau căscioarele galbene, din lemn, cu obloanele închise. Frigul şi umezeala îl pătrundeau până la os şi începu să tremure. Din când în când, ochii îi cădeau pe firmele dughenelor şi zarzavageriilor întâlnite în cale şi le citea cu mare atenţie pe fiecare în parte. Iată că