iar ea n-ar fi ridicat nici măcar un deget să se apere dacă nu i-ar fi spus el. Îşi aminti cum în clipa aceea i se făcuse chiar milă de ea, parcă i se strânsese inima... „Eh! Fir-ar al dracului! Iar aceleaşi gânduri, trebuie să termin, să termin odată cu toate astea!...“

Începea deja să aţipească: tremurul febril se potolise; deodată i se păru că, pe sub plapumă, îi alerga ceva pe braţ şi pe picior. Tresări.

„Pfui, drăcia dracului, doar n-o fi vreun şoarece! se gândi. Asta-i fiindcă am lăsat viţelul pe masă...“ Tare n-ar fi vrut să se dezvelească, să se ridice şi să-l ia frigul, dar deodată îi trecu iar ceva neplăcut peste picior; smulse plapuma de pe el şi aprinse lumânarea. Tremurând, se aplecă să cerceteze patul: nu era nimic; scutură plapuma şi deodată un şoarece sări pe cearşaf. Se căzni să-l prindă, dar şoarecele nu fugea din pat, ci alerga în zigzaguri mici în toate părţile, îi aluneca printre degete, îi fugea din mână şi o zbughea cât ai clipi sub pernă; zvârli perna, dar în aceeaşi clipă simţi că i-a sărit ceva în sân, că-i umblă pe trup, pe spinare, pe sub cămaşă. Începu să tremure nervos şi se trezi. În cameră era întuneric, iar el stătea întins în pat, înfăşurat, ca şi mai înainte, în plapumă, afară urla vântul. „Ce porcărie!“, se gândi cu năduf.

Se sculă şi se aşeză pe marginea patului, cu spatele la fereastră. „Mai bine nu mai dorm“, îşi spuse hotărât. Dinspre fereastră venea frig şi umezeală; fără să se ridice, dibui după plapumă şi se înfăşură iar în ea. Lumânarea n-o mai aprinse. Nu se gândea la nimic şi nici nu voia să se gândească; însă nălucirile se iveau una după alta, i se perindau prin minte frânturi de gânduri dezlânate, fără cap şi coadă. Părea să-l ia o toropeală. Frigul să-i fi stârnit fantasmele şi dorinţa ori întunericul, umezeala, vântul ce urla afară şi clătina copacii, că începu să zărească în faţa ochilor numai flori. Vedea un peisaj splendid, o zi de sărbătoare luminoasă, caldă, aproape toridă, ziua Sfintei Treimi. O vilă de ţară, elegantă, mare, în stil englezesc se înalţă printre răzoare de flori parfumate, numai straturi de jur împrejur; veranda, îmbrăcată toată în plante agăţătoare, e plină de trandafiri; pe scara răcoroasă, luminoasă, aşternută cu un covor somptuos, sunt aşezate vase chinezeşti cu flori exotice. Îi atrag atenţia mai ales vazele cu apă din ferestre, în care se află buchete de narcise albe, gingaşe, înmiresmate, cu floarea lăsată pe lujerul lung, viguros, de un verde intens. N-ar mai fi vrut să se depărteze de ele, dar urcând scara, intră într-un salon mare şi înalt, iar aici iarăşi, peste tot, la ferestre, lângă uşile ce dădeau spre terasă, pe terasă, peste tot erau flori. Duşumelele erau presărate cu iarbă parfumată, proaspăt cosită, ferestrele erau larg deschise, un aer răcoros, uşor, proaspăt pătrundea în încăpere, păsărele ciripeau sub ferestre, iar în mijlocul salonului, pe o masă acoperită cu valuri albe de atlaz, se afla un sicriu. Sicriul era îmbrăcat pe dinăuntru cu gros de Naples11 şi avea pe margine un volănaş alb, gros. Era înconjurat de ghirlande de flori. În el stătea, acoperită cu flori, o fetiţă în rochie albă de tul, cu braţele, ca sculptate în marmură, împreunate şi apăsate pe piept. Dar părul despletit, blond deschis, îi era ud; pe cap avea o cununiţă de trandafiri. Profilul ei sever şi deja încremenit părea şi el sculptat în marmură, dar zâmbetul de pe buzele ei palide exprima o durere nemărginită, o jale imensă, fără nimic copilăresc. Svidrigailov o cunoştea pe fetiţa aceea; lângă sicriu nu erau nici icoane, nici lumânări aprinse şi nu se auzeau rugăciuni. Fetiţa aceea era o sinucigaşă – se aruncase în apă. Abia împlinise paisprezece ani, dar avea deja sufletul zdrobit şi se omorâse sub povara unei obide care îi jignise, îi îngrozise şi îi uluise mintea necoaptă de copil, care îi năpădise cu o ruşine nemeritată sufletul curat de înger, îl profanase cu netrebnicie şi îi smulsese un ultim strigăt de deznădejde, neauzit în bezna unei nopţi umede de dezgheţ, când vântul vuia...

Svidrigailov se trezi, se sculă de pe pat şi se apropie de fereastră. Găsi pe dibuite mânerul şi o deschise. Vântul năvăli furios în cămăruţa strâmtă şi îi lipi un fel de chiciură rece pe faţă şi pe pieptul acoperit numai de cămaşă. Sub fereastră trebuie să fi fost într-adevăr un soi de grădină, una de vară: probabil că ziua se produceau şi aici cântăreţi şi se servea ceai la măsuţe. Acum însă, dinspre copaci şi arbuşti zburau pe fereastră stropi reci şi era un întuneric ca de mormânt, astfel încât lucrurile abia-abia se desluşeau ca nişte pete negre. Svidrigailov se aplecă şi, sprijinindu-şi coatele pe pervaz, rămase vreo cinci minute cu privirea pironită în bezna aceea. În întunericul nopţii răsunară deodată două lovituri de tun, una după alta.

„A, semnalul! Creşte apa, se gândi el, spre ziuă o să năvălească pe străzi, în locurile mai joase, o să inunde subsolurile şi beciurile, or să iasă la lumină şobolanii, iar oamenii or să înceapă să-şi care catrafusele, prin ploaie şi prin vânt, înjurând, uzi până la piele, în locurile mai înalte. Dar cât o fi ceasul?“ Chiar în clipa aceea, undeva aproape, ticăind şi zorindu-se parcă teribil, pendula bătu de trei. „Ehe, într-o oră se luminează! Ce să mai aştept? Ies acum şi mă duc direct în parcul Petrovski. Îmi aleg un boschet mai mare, unul ud tot de ploaie, numai ce-l atingi cu umărul şi-ţi varsă potop de stropi în cap...“ Se depărtă de fereastră, o închise, aprinse lumânarea, îşi puse haina, pardesiul, pălăria şi ieşi cu lumânarea pe coridor să-l caute pe zdrenţărosul care dormea prin vreo cămăruţă, printre tot felul de bulendre şi mucuri de lumânări, ca să-i plătească şi