Aprinse lumânarea şi cercetă odaia mai în amănunt. Era o cămăruţă atât de mică, încât Svidrigailov aproape că atingea tavanul cu capul, şi avea o singură fereastră; patul era neînchipuit de murdar, iar masa de lemn vopsit şi un scaun umpleau aproape tot spaţiul. Pereţii păreau înjghebaţi din scânduri, acoperite cu un tapet uzat, atât de prăfuit şi de jerpelit, încât culoarea (galbenă) le-o mai puteai ghici, dar desenul nu se mai vedea deja deloc. Într-una din părţi peretele şi tavanul veneau oblic, cum e de obicei la mansarde, dar aici aveau deasupra scara. Svidrigailov lăsă jos lumânarea, se aşeză pe pat şi căzu pe gânduri. Dar o şoaptă ciudată, care nu mai contenea, urcând din când în când până la strigăt, şi care venea din cămăruţa vecină, îi atrase în cele din urmă luarea-aminte. Şoapta aceea nu contenise încă de când intrase. Ciuli urechea: cineva ocăra şi dojenea aproape plângând, dar nu se auzea nici un alt glas. Svidrigailov se ridică, acoperi flacăra lumânării cu mâna şi zări îndată o mică crăpătură luminoasă în perete; se apropie şi se uită. În camera de-alături, ceva mai mare decât a lui, erau doi inşi. Unul, fără surtuc, cu părul foarte creţ şi cu faţa roşie, aprinsă, stătea într-o postură de orator, cu picioarele depărtate ca să-şi ţină echilibrul şi, izbindu-se cu pumnul în piept, îi reproşa patetic celuilalt că e un nenorocit, că n-are nici măcar un cin, că aşa cum l-a scos din mocirlă, tot aşa îl poate arunca la loc, şi că toate astea n-o să le vadă decât Cel de Sus. Amicul dojenit şedea pe scaun şi avea aerul unui om căruia îi vine teribil să strănute, dar nu poate. Din când în când se uita cu o privire tulbure şi bovină la orator, dar se vedea bine că habar n-avea despre ce era vorba şi probabil nici nu auzea nimic. Pe masă ardea un capăt de lumânare şi se zăreau o carafă de votcă aproape goală, păhărele, pâine, pahare, castraveţi şi cănile de la ceaiul terminat de mult. După ce privi atent acest tablou, Svidrigailov se depărtă nepăsător de perete şi de aşeză iar pe pat.

Zdrenţărosul, întorcându-se cu ceaiul şi cu viţelul, nu se putu abţine şi mai întrebă o dată: „Nu vă mai trebuie ceva?“, dar primind un răspuns negativ, plecă definitiv. Svidrigailov se şi năpusti asupra ceaiului, ca să se mai încălzească, şi bău un pahar întreg, dar de mâncare nu se atinse, căci pofta îi pierise cu totul. Parcă începuse să îl ia cu frig. Îşi scoase pardesiul şi haina, se înfăşură în plapumă şi se întinse pe pat. Îi era necaz: „De data asta era mai bine să fiu sănătos“, îi trecu prin minte şi zâmbi. Aerul din cameră era înăbuşitor, lumânarea arunca o lumină tulbure, afară şuiera vântul, printr-un ungher zgrepţăna un şoarece şi toată odaia mirosea parcă a şoarece şi a piele. Zăcea într-un soi de visare: un gând lua locul altuia. Parcă dorea cu ardoare să se agaţe cu mintea de ceva anume. „Sub fereastră trebuie să fie vreo grădină, se gândi, foşnesc copacii. Tare nu-mi place zgomotul copacilor noaptea, pe furtună şi în întuneric, scârboasă senzaţie!“ Şi îi veni în minte cum, trecând mai devreme pe lângă parcul Petrovski, se gândise chiar cu repulsie la el. Îşi aminti în treacăt de pod şi de Malaia Neva şi parcă îl luă din nou cu frig, ca mai înainte, când stătuse aplecat asupra apei. „În viaţa mea nu mi-a plăcut apa, nici măcar în peisaje, îi veni iar în minte şi un gând straniu îl făcu să zâmbească din nou: s-ar părea că acum n-ar mai trebui să-mi pese nici de estetică, nici de confort, dar uite că taman acum am devenit mai pretenţios, ca o fiară care trebuie să-şi aleagă locul... într-o situaţie ca asta. Trebuia să intru adineauri în parcul Petrovski! Mi s-o fi părut întuneric, frig, he-he! Mai umblu şi după senzaţii plăcute! Chiar, de ce n-oi stinge lumânarea? (Suflă în ea.) Vecinii s-au culcat, se gândi nemaivăzând lumină prin crăpătura de adineauri. Ei bine, Marfa Petrovna, ai putea să pofteşti, că e întuneric, locul e şi el potrivit, iar momentul e cu totul aparte. Şi uite, tocmai acum nu vii...“

Deodată, cine ştie de ce, îşi aminti cum adineauri, cu o oră înainte să-şi pună în aplicare planul cu Dunia, îl sfătuise pe Raskolnikov să-i încredinţeze lui Razumihin paza surorii lui. „De fapt, am spus-o atunci mai mult ca să mă zădărăsc singur, cum a şi ghicit Raskolnikov. Dar ce puşlama e totuşi acest Raskolnikov! Multe şi-a mai luat în spinare. Cu timpul, când or să-i iasă prostiile din cap, poate să ajungă chiar o mare puşlama, dar acum vrea prea mult să trăiască! În privinţa asta, oamenii de soiul lui sunt tare ticăloşi. Dar n-are decât, să-l ia dracu’, nu-i treaba mea.“

Somnul tot nu-l prindea. Încet-încet, imaginea de adineauri a Dunecikăi prinse să-i apară în faţa ochilor şi un tremur îi trecu prin tot trupul. „Nu, trebuie să las toate astea, se gândi el dezmeticindu-se, trebuie să mă gândesc la altceva. E ciudat şi ridicol: niciodată n-am avut o ură deosebită faţă de cineva, nici n-am dorit vreodată cine ştie ce să mă răzbun, iar ăsta-i semn rău! Nu mi-a plăcut nici să mă cert şi nu m-am înflăcărat – tot semn rău e şi ăsta! Şi ce nu i-am promis, pfui, fir-ar să fie! Numai s-o fac să mă suporte...“ Tăcu din nou şi scrâşni din dinţi. Însă iar îi apăru în faţa ochilor chipul Dunecikăi, exact aşa cum arăta când, după ce trăsese primul foc, se speriase înfiorător, lăsase revolverul şi, mai mult moartă decât vie, se uitase la el, aşa încât i-ar fi fost de două ori mai uşor s-o prindă,