Pe urmă a reieşit că în noaptea aceea, pe la douăsprezece, Svidrigailov a mai făcut o vizită, pe cât de excentrică, pe atât de neaşteptată. Ploaia nu încetase. Ud leoarcă, a intrat la unsprezece şi douăzeci în modesta locuinţă a părinţilor logodnicei sale, de pe Vasilievski Ostrov, pe a treia stradă din Malâi Prospect. A bătut cât a putut în uşă, stârnind mai întâi o mare buimăceală; dar Arkadi Ivanovici, când voia el, era un om cu maniere fermecătoare, aşa încât prima bănuială (de altfel, cât se poate de la locul ei) a părinţilor logodnicei, oameni cu scaun la cap, că Arkadi Ivanovici venea pesemne de pe undeva unde se îmbătase turtă, căzu îndată de la sine. Tatăl bolnav a fost împins în scaunul cu rotile spre Arkadi Ivanovici de către mama logodnicei, o femeie inimoasă şi înţeleaptă, care, după cum îi era obiceiul, îl luă, pe ocolite, la întrebări. (Această femeie nu punea niciodată întrebări directe, ci arunca mai întâi zâmbete, îşi freca mâinile şi pe urmă, dacă voia să afle ceva neapărat şi sigur, bunăoară, când i-ar conveni lui Arkadi Ivanovici să fixeze nunta, începea să se intereseze cu o curiozitate aproape lacomă despre Paris şi despre viaţa de la curtea Franţei şi abia pe urmă ajungea, din aproape în aproape, la a treia stradă din Vasilievski Ostrov.) În alte momente, toate astea erau tratate cu tot respectul, dar de astă dată Arkadi Ivanovici se arătă parcă deosebit de nerăbdător şi dori să-şi vadă numaidecât logodnica, deşi i se spusese de la bun început că aceasta se culcase deja. Bineînţeles, logodnica a apărut îndată şi Arkadi Ivanovici a înştiinţat-o fără ocolişuri că o afacere extrem de importantă îl sileşte să plece pentru o vreme din Petersburg şi că de aceea i-a adus cincisprezece mii de ruble, în bani de argint şi diverse bilete de bancă, rugând-o să le primească neîntârziat ca pe un cadou din partea lui, pentru că el avea oricum mai demult de gând să-i facă un mic dar înainte de nuntă. Legătura logică între acest cadou, plecarea grabnică şi nevoia urgentă de a veni în acest scop pe ploaie şi în miez de noapte nu a reieşit din explicaţiile lui, dar lucrurile au mers foarte bine. Chiar şi exclamaţiile de surpriză şi întrebările obişnuite au fost foarte moderate şi reţinute; în schimb, i s-a arătat cea mai călduroasă recunoştinţă, întărită şi prin câteva lacrimi de către înţeleapta mamă. Arkadi Ivanovici s-a ridicat, a râs, şi-a sărutat logodnica, a bătut-o pe obraz, i-a mai spus o dată că nu va lipsi mult şi, observând curiozitatea copilărească din ochii ei, însoţită de o întrebare mută şi gravă, a rămas puţin pe gânduri şi a mai sărutat-o o dată, cu sufletul cuprins brusc de cel mai sincer necaz la gândul că darul avea să meargă negreşit spre păstrare sub lacătul celei mai înţelepte dintre mame. Apoi a ieşit, lăsându-i pe toţi extrem de tulburaţi. Dar mama, cu inima ei mare, a lămurit îndată, vorbind repede şi aproape în şoaptă, unele dintre cele mai importante nedumeriri, spunând că Arkadi Ivanovici este cineva, un om cu bani, relaţii şi avere şi Dumnezeu ştie ce-i în capul lui – îi vine să plece, pleacă, îi vine să-i dea bani, îi dă, aşa că nu-i nimic de mirare aici. Fireşte, e de mirare că era ud până la piele, dar englezii, de exemplu, sunt şi mai excentrici, şi oricum, nici unul din oamenii ăştia de bonton nu se uită la ce se spune despre ei şi nici nu se sinchisesc. Poate că el umblă chiar înadins aşa, ca să arate că nu se teme de nimeni. Principalul e să nu sufle nimănui nici o vorbă despre asta, că Dumnezeu ştie ce mai poate ieşi, iar banii să-i pună cât mai repede sub lacăt; e foarte bine că Fedosia a stat la bucătărie, dar cel mai important e ca, pentru nimic, pentru nimic, pentru nimic în lume să nu afle ceva şmechera aia de Resslich etc. etc. Au stat şi au şoptit până pe la două. Logodnica, de fapt, a plecat mult mai devreme să se culce, mirată şi puţin tristă.

În timpul ăsta, chiar la miezul nopţii, Svidrigailov trecea podul spre Petersburg. Ploaia încetase, dar vântul şuiera. Tremura deja şi, preţ de un minut, se uită cu o curiozitate aparte şi chiar întrebător la apa neagră din Malaia Neva. Dar curând i se păru prea frig lângă apă; se întoarse şi o luă pe bulevardul N. Mergea deja de mult, de aproape o jumătate de oră, pe nesfârşitul bulevard, alunecând nu o dată în beznă pe caldarâmul de lemn, dar continua să caute cu înfrigurare ceva pe partea dreaptă. Pe undeva pe-acolo, către capătul bulevardului, zărise nu demult, trecând pe-alături, un hotel din lemn, dar mare, care se numea, pe cât îşi aducea aminte, Adrianopol, sau cam aşa ceva. Socotise bine: în pustietatea aceea, hotelul era un punct atât de vizibil, încât nu se putea să nu-l găseşti, chiar întuneric fiind. Era o clădire din lemn, înnegrită şi, în ciuda orei înaintate, înăuntru se vedea încă lumină şi era ceva animaţie. Intră şi îi ceru o cameră unui zdrenţăros care îl întâmpinase pe coridor. Zdrenţărosul, după ce îl cântări din ochi, se dezmetici şi îl şi conduse într-o odaie strâmtă, cu aer stătut, din capătul coridorului, într-un cotlon de sub scară. Alta n-avea: erau ocupate toate. Zdrenţărosul îl privi întrebător.

— Ceai aveţi?

— Putem face.

— Ce mai aveţi?

— Viţel, votcă, gustări.

— Adu-mi nişte viţel şi ceai.

— Nu vă mai trebuie nimic? întrebă uşor nedumerit zdrenţărosul.

— Nimic, nimic.

Zdrenţărosul, total dezamăgit, se îndepărtă.

„Trebuie să fie un loc bun, se gândi Svidrigailov. Cum de n-am ştiut de el? Iar eu pesemne că arăt ca unul care