sări la bătaie. Îl aleseră drept judecător pe Svidrigailov. Îi judeca deja de un sfert de ceas, dar toţi răcneau într-aşa un hal, că era imposibil să pricepi ceva. Pricepu doar că unul dintre ei furase nu se ştie ce, şi chiar reuşise să vândă pe loc ceea ce furase unui jidov care se nimerise pe-acolo; numai că după aceea n-a vrut să împartă câştigul cu tovarăşii lui. În cele din urmă se dovedi că obiectul vândut era o linguriţă de ceai din inventarul „gării“. Cei de la „gară“ îi observaseră dispariţia şi treaba ameninţa să ia proporţii. Svidrigailov plăti linguriţa, se ridică şi plecă. Era în jur de zece. Nu băuse în tot acest timp nici o picătură de vin; tot ce îşi comandase la „gară“ fusese un ceai, şi acela mai mult ca să fie şi el în rând cu lumea. Între timp, seara devenise înăbuşitoare şi sumbră. Pe la zece începură să se adune din toate părţile nori ameninţători; se porni să tune şi se dezlănţui o ploaie torenţială. Nu picături, ci şuvoaie întregi şfichiuiau pământul. Fulgerele nu mai conteneau şi puteai număra până la cinci înainte să se stingă. Ud până la piele, ajunse acasă, se încuie înăuntru, deschise biroul, îşi scoase toţi banii şi rupse două-trei hârtii. După ce băgă banii în buzunar, vru să-şi schimbe hainele, dar când se uită pe fereastră şi auzi zgomotul furtunii şi ploii, dădu din mână, îşi luă pălăria şi ieşi fără să mai încuie. Se duse direct la Sonia. Era acasă.

Nu era singură, ci înconjurată de cei patru copii ai lui Kapernaumov. Sofia Semionovna îi servise cu câte un ceai. Îl întâmpină pe Svidrigailov într-o tăcere politicoasă, se uită mirată la hainele lui ude, dar nu spuse nimic. Copiii o zbughiră imediat, îngrozitor de speriaţi.

Svidrigailov se aşeză la masă şi o rugă pe Sonia să ia loc alături. Ea se pregăti timidă să-l asculte.

— Eu, Sofia Semionovna, am să plec poate în America, spuse Svidrigailov, şi fiindcă ne vedem probabil pentru ultima oară, am venit să mai dau unele dispoziţii. Dar te-ai întâlnit azi cu doamna aceea? Ştiu ce ţi-a spus, nu-i nevoie să-mi povesteşti. (Sonia schiţă o mişcare şi roşi.) E ştiut felul de-a fi al acestor oameni. În privinţa surioarelor şi frăţiorului dumitale, sunt într-adevăr aranjaţi şi banii promişi lor i-am depus pentru fiecare în parte, cu chitanţă, acolo unde trebuie, în mâini sigure. De altfel, ia dumneata aceste chitanţe, pentru orice eventualitate. Poftim! Bun, am isprăvit cu asta. Uite trei bilete de bancă de cinci la sută, fac în total trei mii de ruble. Banii ăştia ia-i pentru dumneata, pentru dumneata personal, şi asta să rămână între noi, să nu ştie nimeni, orice ţi-ar ajunge la urechi. O să ai nevoie de ei, fiindcă, Sofia Semionovna, e rău să trăieşti ca înainte şi nici nu mai ai motiv.

— Ne-aţi făcut atât de mult bine, mie, orfanilor şi răposatei, se grăbi să spună Sonia, iar dacă nu prea v-am mulţumit până acum să... nu credeţi...

— Ei, lasă, lasă.

— Cât despre banii ăştia, Arkadi Ivanovici, vă sunt foarte recunoscătoare, dar acum nu am nevoie de ei. Pe mine pot să mă întreţin singură, n-o luaţi drept nerecunoştinţă: fiindcă faceţi atât e mult bine, banii ăştia...

— Sunt pentru dumneata, pentru dumneata, Sofia Semionovna, şi te rog să nu mai vorbim despre asta, chiar nu mai am timp. O să ai nevoie de ei. Rodion Romanovici are două căi: fie un glonţ în cap, fie drumul Vladimirkăi (Sonia îl privi îngrozită şi începu să tremure). Nu te îngrijora, ştiu totul chiar de la el şi nu sunt un flecar; n-o să spun nimănui. Dumneata l-ai învăţat bine atunci, să se ducă el singur şi să mărturisească. Ar fi mult mai bine pentru el. Ei, şi dacă o să fie Vladimirka şi o să apuce pe calea asta, dumneata o să-l urmezi. Aşa e? Nu-i aşa? Ei, şi dacă-i aşa, or să-ţi trebuiască bani. Pentru el or să-ţi trebuiască, înţelegi? Dându-ţi banii dumitale, e ca şi cum i i-aş da lui. Ca să nu mai spun că i-ai promis Amaliei Ivanovna să-i achiţi datoria; am auzit. Dar, Sofia Semionovna, cum se poate să iei cu atâta nechibzuinţă asupra dumitale datorii şi obligaţii de felul ăsta? Doar nu dumneata i-ai rămas datoare nemţoaicei, ci Katerina Ivanovna, dumitale nici n-ar trebui să-ţi pese de nemţoaică. Aşa n-ai să poţi trăi. Bun, dacă o să te întrebe cineva la un moment dat, mâine ori poimâine, de mine sau despre mine (şi or să te întrebe), să nu spui că am trecut acum pe la dumneata, să nu pomeneşti nimic şi în nici un caz să nu arăţi banii sau să-i spui cuiva că ţi i-am dat, nimănui. Şi acum, la revedere. (Se ridică de pe scaun.) Salută-l din partea mea pe Rodion Romanovici. Apropo, banii ţine-i deocamdată la domnul Razumihin. Îl ştii pe domnul Razumihin? Îl ştii precis. E un băiat de treabă. Du-i la el, mâine sau... când o fi momentul. Până atunci ţine-i ascunşi.

Sonia sărise şi ea de pe scaun şi îl privea speriată. Ar fi vrut să-i spună, să-l întrebe ceva, dar în primele clipe nu îndrăzni şi nici nu ştia cum să înceapă.

— Dar cum... cum să plecaţi acum, pe ploaia asta?

— Ei, nu te sperie o ploaie când te pregăteşti să pleci în America, he-he! Rămâi cu bine, Sofia Semionovna! Îţi doresc o viaţă lungă, lungă de tot, eşti o binefacere pentru ceilalţi. Apropo... spune-i domnului Razumihin că am ţinut să-i trimiţi salutul meu. Chiar aşa să-i spui: că Arkadi Ivanovici Svidrigailov îl salută. Asta neapărat.

Ieşi, lăsând-o pe Sonia nedumerită, speriată şi chinuită de un fel de bănuială neclară, apăsătoare.