ochii ei în clipa când ridica revolverul îl arse parcă şi inima i se strânse dureros. Făcu un pas înainte şi auzi împuşcătura. Glonţul îi alunecă prin păr şi nimeri în peretele din spate. El se opri şi râse calm:

— Înţeapă viespea! Ţinteşte drept în cap... Ce-i asta? Sânge!

Scoase batista şi-şi şterse sângele care i se prelingea într-un firişor subţire pe tâmpla dreaptă. Glonţul îi zgâriase pesemne pielea capului. Dunia lăsă revolverul în jos şi se uită la Svidrigailov, nu atât speriată, cât cu un soi de nedumerire stranie. Parcă nu înţelegea nici ea ce făcuse şi ce se petrecea!

— Ei, nu-i nimic, ai ratat! Hai, trage, aştept, zise încet Svidrigailov continuând să zâmbească, dar cumva sinistru. Dacă mai zăboveşti, pot să pun mâna pe tine înainte să tragi piedica!

Dunecika se cutremură, armă repede şi ridică din nou revolverul.

— Lasă-mă! spuse disperată. Jur că trag iar... Te... omor!

— Păi... de la trei paşi nici n-ai putea să nu omori. Dar dacă nu mă omori... atunci...

Ochii îi străluciră; făcu încă doi paşi.

Dunecika trase: glonţul nu porni!

— Nu ai armat bine. Nu-i nimic! Mai ai încă o capsă. Potriveşte-o, am s-aştept.

Stătea în faţa ei, la doi paşi, aşteptând şi uitându-se la ea cu o hotărâre sălbatică, cu o privire grea, arzând de patimă. Dunia înţelese că mai degrabă murea decât să o lase să plece. „Şi... şi acum, fireşte, o să-l omoare de la doi paşi!“

Deodată aruncă revolverul.

— L-ai aruncat! spuse Svidrigailov uluit şi răsuflă adânc.

Parcă i se luase ceva de pe inimă, şi poate nu numai greutatea fricii de moarte, pe care e puţin probabil să o fi simţit în clipa aceea, ci şi a unui alt sentiment, mai dureros şi mai întunecat, pe care nu putea nici el să-l definească prea bine.

Se apropie de Dunia şi îşi petrecu uşor braţul pe după mijlocul ei. Ea nu se împotrivi, dar tremurând toată ca o frunză, îl privi rugător. El vru să spună ceva, însă doar i se schimonosiră buzele, fără să poată vorbi.

— Lasă-mă! îl imploră Dunia.

Svidrigailov tresări: îl tutuise altfel decât înainte.

— Deci nu mă iubeşti? întrebă încet.

Dunia clătină din cap.

— Şi... n-ai să poţi? Niciodată? şopti el deznădăjduit.

— Niciodată! murmură Dunia.

Preţ de o clipă, în sufletul lui Svidrigailov se dădu o luptă mută, crâncenă. Se uita la ea cu o privire de nedescris. Dintr-odată îşi retrase braţul, se întoarse, se îndreptă iute spre fereastră şi rămase în faţa ei.

Mai trecu o clipă.

— Uite cheia! (O scoase din buzunarul stâng al pardesiului şi o puse pe masă, în spatele lui, fără să se uite şi fără să se întoarcă spre Dunia.) Ia-o şi plecă mai repede!...

Privea stăruitor pe fereastră.

Dunia se apropie de masă să ia cheia.

— Mai repede! Mai repede! repetă Svidrigailov, tot fără să se mişte şi fără să se întoarcă, dar în acest „mai repede“ se simţea parcă o notă înfiorătoare.

Dunia o înţelese, apucă cheia, se repezi la uşă, o descuie în grabă şi se năpusti afară din cameră. Peste o clipă alerga ca o nebună pe chei, fără să ştie de ea, spre podul K.

Svidrigailov mai rămase în faţa ferestrei vreo trei minute, apoi se întoarse încet, se uită de jur împrejur şi îşi trecu o palmă peste frunte. Chipul i se schimonosi într-un zâmbet straniu, un zâmbet slab, trist, jalnic, zâmbetul disperării. Sângele, deja închegat, îi mânji palma; îl privi mânios, apoi umezi un şervet şi îşi şterse tâmpla. Revolverul aruncat de Dunia, ce zburase aproape de uşă, îi sări deodată în ochi. Îl ridică şi îl cercetă. Era un revolver mic, de buzunar, cu trei focuri, de tip vechi; mai avea în el două încărcături şi o capsă. Se gândi puţin, vârî revolverul în buzunar, îşi luă pălăria şi ieşi.

 

10 O teorie ca oricare alta (în fr., în orig.).

~ VI ~

Toată seara aceea, până pe la zece, şi-o petrecu prin diferite cârciumi şi spelunci, trecând din una în alta. O găsi într-un loc şi pe Katia, care cânta tot un cântec pentru servitorime, despre cum unul, „un nemernic şi-un tiran, pe Katia prinse s-o sărute“.

Svidrigailov le dădu de băut şi ei, şi flaşnetarului, şi cântăreţilor, şi chelnerilor şi unor conţopişti, doi la număr. Cu conţopiştii intră chiar în vorbă, pentru că aveau amândoi nasul strâmb: unul era cârmit spre dreapta, celălalt spre stânga, lucru care îl miră pe Svidrigailov. Cei doi îl atraseră în cele din urmă într-o grădină de vară, unde le plăti şi lor intrarea. Toată vegetaţia grădinii se compunea dintr-un brad firav, de trei ani, şi trei tufe mici. Mai era amenajată acolo şi o „gară“, de fapt, o bodegă, unde se putea servi însă şi un ceai, şi mai erau şi câteva măsuţe şi scaune verzi. Un cor nenorocit şi un neamţ abţiguit din München pe post de paiaţă, cu un nas roşu, dar cine ştie de ce abătut rău de tot, înveseleau publicul. Conţopiştii se luară la harţă cu alţi conţopişti, sfârşind prin a