Dunia se depărtă de el speriată. Tremura şi el tot.

— Dumneata... un singur cuvânt din partea dumitale şi e salvat! Eu... eu îl salvez. Am bani şi prieteni. Îl trimit imediat în străinătate, îi scot eu paşaport, două paşapoarte. Unul lui, unul mie. Am prieteni, oameni influenţi... Vrei? Îţi scot şi dumitale paşaport... şi mamei dumitale... Ce-ţi trebuie Razumihin? Şi eu te iubesc... Te iubesc ca un nebun. Lasă-mă să-ţi sărut poala rochiei, lasă-mă, lasă-mă! Nu pot să-i aud foşnetul. Spune-mi: „Fă asta“ şi eu fac. Fac tot. Fac şi imposibilul. În ce crezi dumneata am să cred şi eu. Orice, orice fac! Nu te uita, nu te uita la mine aşa! Ştii că mă ucizi...

Intrase deja în delir. Se întâmplase ceva cu el, parcă îl lovise dintr-odată damblaua. Dunia sări cât colo şi se năpusti spre uşă.

— Deschideţi! Deschideţi! strigă trăgând de uşă, sperând s-o audă cineva. Deschideţi odată! Nu-i nimeni?

Svidrigailov, venindu-şi în fire, se ridică. Un zâmbet răutăcios şi batjocoritor i se ivi pe buzele care mai tremurau încă.

— Nu-i nimeni acasă, zise el încet şi sacadat, gazda a plecat, strigi de pomană; nu faci decât să te enervezi degeaba.

— Unde e cheia? Deschide imediat uşa, imediat, om josnic ce eşti!

— Cheia am pierdut-o şi nu pot s-o găsesc.

— Cum? Ăsta-i şantaj! strigă Dunia palidă ca moartea şi fugi într-un colţ, luându-şi drept pavăză măsuţa care se nimerise să fie acolo.

Nu ţipă, dar îşi pironi călăul cu privirea, urmărindu-i cu luare-aminte fiecare mişcare. Svidrigailov nu se clinti, rămase în picioare, cu faţa spre ea, în celălalt capăt al camerei. Îşi recăpătase stăpânirea de sine, cel puţin în aparenţă. Chipul îi era însă la fel de palid. Zâmbetul batjocoritor îi stăruia pe buze.

— Ai spus „şantaj“, Avdotia Romanovna. Dacă e aşa, poţi să-ţi închipui că mi-am luat măsuri. Sofia Semionovna nu e acasă, Kapernaumovii sunt foarte departe, ne despart de ei cinci camere încuiate. Şi, în fine, eu sunt cel puţin de două ori mai puternic decât dumneata şi nici n-am de ce să mă tem, fiindcă n-o să depui plângere pe urmă. Doar nu vrei să-ţi trădezi fratele, nu? De altminteri, n-o să te creadă nimeni. Bine-bine, dar ce-a căutat o fată singură în camera unui bărbat singur? Aşa că, şi dacă-ţi sacrifici fratele, tot n-o să poţi dovedi nimic. Siluirea e foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.

— Nemernicule! şopti Dunia revoltată.

— Cum vrei, dar bagă de seamă că deocamdată nu am făcut decât o propunere. După părerea mea personală, ai perfectă dreptate: şantajul e o mârşăvie. Ce am spus a fost numai ca să rămâi cu conştiinţa împăcată în caz că... în caz că vrei într-adevăr să-ţi salvezi fratele aşa cum ţi-am propus. Asta ar însemna pur şi simplu că te-ai supus împrejurărilor, nu, în fine, forţei, dacă nu putem evita acest cuvânt. Gândeşte-te bine! Soarta fratelui şi a mamei se află în mâinile dumitale. Iar eu o să-ţi fiu rob... toată viaţa... Uite, aştept aici...

Svidrigailov se aşeză pe divan, la vreo opt paşi de Dunia. Pentru ea nu mai exista nici o îndoială că hotărârea lui era de neclintit. Doar îl cunoştea...

Brusc, ea scoase din buzunar un revolver, trase piedica şi puse mâna cu revolverul pe măsuţă. Svidrigailov sări în picioare.

— Aha! Vasăzică aşa! strigă el uluit, dar râzând sarcastic. Ei, asta schimbă cu totul lucrurile! Îmi uşurezi teribil situaţia, Avdotia Romanovna! Dar de unde ai făcut rost de revolver? Nu cumva de la domnul Razumihin? Da’ de unde! E revolverul meu! Vechea mea cunoştinţă! Cât l-am mai căutat! Lecţiile de tir pe care am avut onoarea să ţi le dau n-au fost în zadar, după câte văd.

— Nu e revolverul tău, e al Marfei Petrovna, pe care tu ai omorât-o, bestie! N-ai avut nimic al tău în casa aia. L-am luat când am început să bănuiesc de ce eşti în stare. Îndrăzneşte numai să faci un pas şi jur că te omor!

Dunia era turbată de furie. Ţinea revolverul pregătit.

— Bun, şi fratele? Din curiozitate te întreb, zise Svidrigailov, fără să se mişte încă din loc.

— Denunţă-l, dacă vrei! Stai acolo! Nu înainta că trag! Soţia tu ţi-ai otrăvit-o, ştiu bine, şi tu eşti un ucigaş!

— Eşti absolut sigură că eu am otrăvit-o pe Marfa Petrovna?

— Da! Tu însuţi mi-ai dat de-nţeles; mi-ai spus de otravă... ştiu că ai făcut rost... o aveai pregătită... Sigur tu... ticălosule!

— Chiar dacă ar fi adevărat, pentru tine aş fi făcut-o... tu ai fi fost pricina.

— Minţi! Te-am urât întotdeauna, întotdeauna...

— Ehe, Avdotia Romanovna! Se vede că ai uitat cum te aplecai topită spre mine când te înflăcăra zelul dumitale moralizator... După ochişori te vedeam. Ţii minte seara aceea, sub lună, când mai cânta încă privighetoarea?

— Minţi! (Ochii Duniei străluceau de furie.) Minţi, eşti un calomniator!

— Mint? Fie, poate mint. Am minţit. Femeilor nu trebuie să le aminteşti astfel de lucruri. (Zâmbi.) Ştiu că o să tragi, sălbăticiune frumoasă. Hai, trage!

Dunia ridică revolverul şi, palidă de moarte, cu buza de jos, care se albise, tremurând, cu ochii mari şi negri aruncând scântei, se uită la el hotărâtă, calculând distanţa şi aşteptându-l să facă prima mişcare. Niciodată n-o mai văzuse aşa de frumoasă. Focul care scăpără în