ruble pentru ca întreaga sa carieră să ia un alt curs şi să poată ţinti spre altceva în viaţă, iar el nu are aceste trei mii. Adaugă aici iritarea pricinuită de foame, de odaia lui strâmtă, de zdrenţele în care umblă, de înţelegerea clară a situaţiei lui sociale, cât şi a surorii şi mamei lui. Şi mai presus de toate, orgoliul, mândria şi orgoliul, deşi, Dumnezeu ştie, poate şi nişte calităţi... Nu-l învinuiesc, te rog să nu crezi asta, nici nu e treaba mea. A mai fost la mijloc şi o mică teorie proprie – o teorie după care oamenii se împart, vezi dumneata, în material şi oameni deosebiţi, adică oameni care, prin esenţa lor superioară, nu se supun legilor, ci, dimpotrivă, fac ei legi pentru ceilalţi oameni, pentru material, adică pentru pleavă. E o teorie; une théorie comme une autre10. A fost grozav de atras de Napoleon, mai bine zis, l-a captivat faptul că foarte mulţi oameni geniali nu s-au împiedicat de un rău izolat, ci au păşit peste el fără să stea pe gânduri. Pesemne şi-a închipuit că şi el e un om genial, adică a şi fost convins o vreme. A suferit cumplit, iar acum e chinuit de gândul că a putut concepe o teorie, dar n-a fost în stare să facă pasul fără să stea pe gânduri, deci nu e un om genial. Ei, pentru un tânăr orgolios, gândul ăsta e umilitor, mai cu seamă în veacul nostru...

— Dar mustrările de conştiinţă? Asta înseamnă că îi negi orice simţ moral? Chiar să fie aşa?

— Ah, Avdotia Romanovna, acum totul e tulbure, de fapt, nici n-a fost vreodată prea în ordine. Ruşii sunt în general oameni cu suflet larg, Avdotia Romanovna, larg precum pământul lor, şi foarte înclinaţi spre fantezie, spre dezordine; dar e o nenorocire să ai un suflet larg fără să fii genial. Ţii minte că am mai discutat amândoi pe tema asta, când stăteam pe terasă după cină, seară de seară. Pentru largheţea asta mă şi dojeneai. Cine ştie, poate chiar în timp ce vorbeam noi acolo, el stătea aici şi îşi făurea teoria. Fiindcă la noi, societatea cultă nu are cine ştie ce tradiţii sacre, Avdotia Romanovna; unii şi le formează din cărţi... ori le desprind de prin letopiseţe. Dar ce pot face ei, pentru că sunt mari savanţi, măcar că în felul lor sunt tot nişte nătăfleţi, nu se cuvine să facă un om de lume. De altfel, părerile mele le cam ştii; eu nu învinuiesc categoric pe nimeni. Eu însumi sunt un trântor şi asta şi rămân. Dar am vorbit amândoi nu o dată despre asta. Am avut chiar fericirea să-ţi trezesc interesul cu părerile mele... Eşti foarte palidă, Avdotia Romanovna!

— Ştiu teoria asta a lui. I-am citit într-o revistă articolul despre oamenii cărora le este îngăduit orice... Mi l-a adus Razumihin...

— Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumitale? Într-o revistă? A scris un articol despre asta? N-am ştiut. Ia te uită, trebuie să fie interesant! Unde pleci, Avdotia Romanovna?

— Vreau s-o văd pe Sofia Semionovna, spuse abia auzit Dunecika. Cum să ajung la ea? Poate a venit. Vreau s-o văd neapărat acum, ca să...

Avdotia Romanovna nu reuşi să-şi isprăvească fraza, i se tăie pur şi simplu răsuflarea.

— Sofia Semionovna nu se întoarce până la noapte. Aşa cred. Trebuia să se întoarcă foarte repede, dar dacă n-a venit încă, atunci o să vină foarte târziu...

— A, vasăzică minţi! Văd... ai minţit... numai minciuni ai spus! Nu te cred! Nu cred! Nu cred! strigă Dunecika într-un acces de furie, pierzându-şi cu totul capul.

Căzu aproape leşinată pe scaunul pe care se grăbi să-l împingă spre ea Svidrigailov.

— Avdotia Romanovna, ce e cu dumneata, vino-ţi în fire! Poftim nişte apă. Ia o înghiţitură...

O stropi cu apă. Dunecika tresări şi îşi veni în fire.

— Efectul a fost prea puternic! mormăi pentru sine Svidrigailov, încruntându-se. Avdotia Romanovna, linişteşte-te! Să ştii că are prieteni. O să-l salvăm, o să-l scoatem noi din necaz. Vrei să-l trec eu peste graniţă? Am bani; în trei zile fac rost de bilet. A ucis, dar o să facă şi multe fapte bune, o să se răscumpere. Linişteşte-te. Mai poate încă să ajungă cineva. Dar ce-i cu dumneata? Cum te simţi?

— Om hain ce eşti! Îţi mai baţi şi joc. Lasă-mă...

— Unde te duci? Unde?

— La el. Unde-i? Ştii? De ce e încuiată uşa asta? Asta e uşa pe care am intrat şi-acum e încuiată. Când ai reuşit s-o închizi cu cheia?

— Nu trebuie să se-audă în toată casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc câtuşi de puţin; doar că m-am săturat să vorbesc în felul ăsta. Unde te duci în halul ăsta? Vrei să-l împingi la pierzanie? O să-l faci să turbeze şi o să se predea singur. E deja urmărit, să ştii, i-au luat urma. N-ai să faci decât să li-l dai pe tavă. Aşteaptă puţin: eu abia l-am văzut şi am vorbit cu el; mai poate fi salvat. Mai aşteaptă puţin, stai jos şi hai să ne gândim împreună. De aceea te-am şi chemat, ca să discutăm între patru ochi despre asta şi să ne gândim cât se poate de temeinic. Dar şezi odată!

— Cum ai putea să-l salvezi? Oare mai poate fi salvat?

Dunia se aşeză din nou pe scaun. Svidrigailov luă loc lângă ea.

— Totul depinde de dumneata, de dumneata şi numai de dumneata, începu el cu ochii scăpărând, aproape în şoaptă, dar se zăpăci şi nu mai putu