— Uite, priveşte aici, în această a doua cameră mare. Observă că uşa asta e închisă cu cheia. Lângă uşă e un scaun, singurul scaun din ambele camere. E adus de mine, din locuinţa mea, ca să-mi fie mai comod când ascult. Acum, uite, după uşă se află masa Sofiei Semionovna; acolo a stat ea şi a vorbit cu Rodion Romanâci. Iar eu am şezut dincoace şi am ascultat, două seri la rând, câte două ceasuri de fiecare dată, deci am putut afla câte ceva, dumneata ce crezi?

— Ai tras cu urechea?

— Da, am tras cu urechea. Acum să mergem la mine; aici nici n-ai unde să stai.

O conduse pe Avdotia Romanovna în prima cameră, care îi servea drept salon, şi o pofti să ia loc pe scaun. Se aşeză şi el în celălalt capăt al mesei, la cel puţin un stânjen de ea, dar probabil că în ochi îi strălucea acelaşi foc care o speriase cândva pe Dunecika. Ea tresări şi se uită iarăşi neîncrezătoare în jur. Făcuse asta fără să-şi dea seama, căci nu voia cu nici un chip să-şi arate neîncrederea. Dar izolarea locuinţei lui Svidrigailov o pusese în cele din urmă pe gânduri. Vru să întrebe dacă cel puţin gazda era acasă, dar nu întrebă... din mândrie. De altfel, sufletul îi era chinuit de o altă suferinţă, infinit mai mare decât frica pentru ea însăşi.

— Iată scrisoarea dumitale, începu ea, punând-o pe masă. E oare cu putinţă ce scrii aici? Faci aluzie la o crimă săvârşită, spui dumneata, de fratele meu. Aluzia e prea clară ca să îndrăzneşti să mai dai înapoi acum. Să ştii că am mai auzit povestea asta absurdă şi nu cred o iotă. E o bănuială infamă şi ridicolă. O cunosc deja şi ştiu de la ce a pornit. Nu poţi avea nici un fel de dovezi. Ai promis să dovedeşti. Poftim, vorbeşte! Dar să ştii dinainte că nu te cred! Nu cred!...

Dunecika spuse toate astea foarte repede şi pentru o clipă faţa i se făcu roşie ca focul.

— Dacă nu credeai, riscai oare să vii singură la mine? De ce-ai venit? Doar din curiozitate?

— Nu mă mai chinui, spune odată, vorbeşte!

— Nimic de zis, eşti o fată curajoasă. Zău dacă nu credeam că o să-l rogi pe domnul Razumihin să te însoţească aici. Dar nu l-am văzut nici cu dumneata, nici prin preajmă, m-am uitat bine. E o dovadă de curaj, înseamnă că ai vrut să-l cruţi pe Rodion Romanâci. De fapt, la dumneata totul e divin... Cât despre fratele dumitale, ce să-ţi spun? L-ai văzut şi singură adineauri. Cum ţi s-a părut?

— Doar nu te bazezi numai pe asta?

— Nu, nu pe asta, ci pe propriile lui cuvinte. Uite, două seri la rând a venit aici, la Sofia Semionovna. Ţi-am arătat şi locul unde au stat. I-a mărturisit tot. El e ucigaşul. El a omorât-o pe bătrână, pe cămătăreasa la care amaneta şi el lucruri; a omorât-o şi pe sora ei, precupeaţa Lizaveta, fiindcă întâmplarea a făcut să intre în casă în clipa când era omorâtă soră-sa. Le-a omorât pe amândouă cu toporul cu care venise. Le-a omorât ca să le jefuiască şi chiar le-a jefuit; a luat bani şi nişte lucruri... El însuşi i-a spus toate astea, cuvânt cu cuvânt, Sofiei Semionovna, singura care ştie secretul, dar ea n-a avut nimic de-a face cu omorul, nici cu vorba, nici cu fapta, dimpotrivă, a fost la fel de îngrozită ca şi dumneata acum. Fii liniştită, n-o să-l trădeze.

— Nu se poate! murmură printre buzele livide şi lipsite de viaţă Dunecika, aproape sufocându-se. Nu se poate, n-avea nici un motiv, nici cel mai mic motiv... E o minciună! O minciună!

— Jaful, ăsta a fost motivul. A luat bani şi lucruri. E drept că, după cum a mărturisit chiar el, nu s-a folosit nici de bani, nici de lucruri, le-a ascuns pe undeva, sub un pietroi, unde stau şi-acum. Dar asta numai fiindcă n-a avut curajul să se folosească de ele.

— Dar e de crezut că a putut să fure, să jefuiască? Că a fost în stare fie şi numai să se gândească la aşa ceva? strigă Dunia sărind de pe scaun. Doar îl ştii, l-ai văzut. Poate fi el un hoţ?

Părea să-l implore pe Svidrigailov; îşi uitase cu totul frica.

— Aici sunt posibile mii şi milioane de combinaţii şi de clasificări, Avdotia Romanovna. Un hoţ fură, dar îşi dă seama că e un ticălos; însă, uite, eu am auzit despre un om de condiţie bună care a jefuit poşta; aşa că, cine ştie, poate el chiar a crezut că e corect ce face! Sigur că n-aş fi crezut, ca şi dumneata, dacă aş fi auzit din altă parte. Dar de vreme ce am auzit cu urechile mele, nu pot să nu cred. I-a explicat Sofiei Semionovna şi motivele pentru care a făcut-o. Nici ea nu şi-a crezut la început urechilor, dar propriilor ei ochi le-a dat crezare până la urmă. Fiindcă i-a spus chiar el.

— Şi care sunt... aceste motive?

— E o poveste lungă, Avdotia Romanovna. E vorba, cum să-ţi spun eu, de o teorie originală, potrivit căreia eu pot considera, de exemplu, că un rău izolat este permis dacă scopul lui principal e bun. Un singur rău şi o sută de fapte bune! Sigur că pentru un tânăr cu merite şi cu un amor-propriu nemăsurat este dureros să ştie că ar fi de-ajuns trei mii de