de la stricatul ăsta libidinos şi ticălos!“, strigă fără să vrea. Ce-i drept, Raskolnikov îl judecase cam în pripă şi cam prea uşuratic. Era ceva în felul de-a fi al lui Svidrigailov care îi dădea o anumită originalitate, dacă nu chiar mister. În ceea ce o privea însă pe Dunia, Raskolnikov era convins că Svidrigailov n-avea să o lase în pace. Dar îi era deja prea greu şi nu mai suporta să se gândească iar şi iar la toate astea!

Aşa cum obişnuia când rămânea singur, după douăzeci de paşi se cufundă în gânduri. Ajungând pe pod, se opri lângă parapet şi îşi aţinti ochii la apă. În spatele lui, ceva mai încolo, stătea Avdotia Romanovna.

Drumurile li se încrucişaseră la intrarea pe pod, dar el trecuse pe lângă ea fără s-o observe. Dunecika nu îl mai văzuse niciodată în starea asta pe stradă şi uluiala ei era vecină cu spaima. Se opri, neştiind ce să facă: să-l strige sau nu? Deodată îl zări venind grăbit dinspre Sennaia pe Svidrigailov.

Acesta părea însă să se apropie cu băgare de seamă. Nu intră pe pod, ci se opri într-o parte, pe trotuar, străduindu-se din toate puterile să nu fie văzut de Raskolnikov. Începu să-i facă semne Duniei, pe care o zărise de mult. Ei i se păru că semnele lui voiau să-i spună să nu îşi strige fratele şi să îl lase în pace, chemând-o în acelaşi timp la el.

Aşa şi făcu. Îşi ocoli încetişor fratele şi se apropie de Svidrigailov.

— Haidem mai repede, îi şopti acesta. Nu vreau ca Rodion Romanâci să ştie că ne-am văzut. Te previn că am stat cu el nu departe de aici, la o cârciumă, unde a venit singur după mine şi abia am putut să scap de el. A aflat nu ştiu cum despre scrisoarea mea către dumneata şi bănuieşte ceva. Desigur, nu dumneata i-ai spus, nu? Dar dacă nu dumneata, atunci cine?

— Uite că suntem deja după colţ, îl întrerupse Dunia, fratele meu nu ne mai vede. Te anunţ că nu merg mai departe cu dumneata. Spune-mi totul aici. Toate astea se pot spune şi pe stradă.

— În primul rând, în nici un caz nu pot spune ce am de spus pe stradă; în al doilea rând, trebuie s-o asculţi şi pe Sofia Semionovna, în al treilea, am să-ţi arăt nişte documente... Ei, dar dacă nu te învoieşti să intri la mine, renunţ la orice explicaţii şi plec imediat. În acest caz, te rog să nu uiţi că taina grozav de interesantă a preaiubitului dumitale frate se află în mâinile mele.

Dunia se opri nehotărâtă şi îl scrută cu privirea pe Svidrigailov.

— De ce te temi? Oraşul nu e sat, remarcă acesta calm. Oricum, până şi la ţară, mai mult rău mi-ai făcut dumneata mie decât eu dumitale, iar aici...

— Sofia Semionovna a fost prevenită?

— Nu, nu i-am spus nici un cuvânt şi nici nu sunt foarte sigur dacă e sau nu acasă. De altfel, probabil că e acasă. Azi şi-a înmormântat mama vitregă: nu e o zi potrivită pentru vizite. Deocamdată nu vreau să vorbesc nimănui despre asta şi chiar mă căiesc oarecum că dumitale ţi-am vorbit. În cazul ăsta, cea mai mică imprudenţă e totuna cu un denunţ. Uite, aici locuiesc, în casa de care ne apropiem. Ăsta e portarul nostru; mă ştie foarte bine; uite-l cum mă salută; vede că vin cu o doamnă şi cu siguranţă a reuşit să-ţi vadă chipul, asta ar trebui să te liniştească dacă ţi-e aşa de frică şi n-ai încredere în mine. Scuză-mă că vorbesc atât de grosolan. Stau în gazdă. Sofia Semionovna e perete în perete cu mine, locuieşte tot în gazdă şi ea. Tot etajul e ocupat de chiriaşi. Atunci ce rost are să te temi ca un copil? Sau sunt chiar atât de fioros?

Un zâmbet condescendent îi strâmbă chipul, dar nu-i ardea de zâmbit. Inima îi bătea cu putere, i se tăia respiraţia. Vorbea dinadins mai tare, ca să-şi ascundă emoţia tot mai puternică; însă Dunia nu observă emoţia asta ieşită din comun; prea o enervase când îi spusese că se teme de el ca un copil şi că e atât de fioros pentru ea.

— Deşi ştiu că eşti un om... fără onoare, nu mă tem deloc. Ia-o înainte, spuse ea aparent liniştită, dar faţa îi pălise cumplit.

Svidrigailov se opri în dreptul locuinţei Soniei.

— Îngăduie-mi să întreb dacă e acasă. Nu e. Păcat! Ştiu însă că se poate întoarce foarte curând. Dacă a ieşit, s-a dus doar până la o doamnă, pentru orfanii ei. Mama lor a murit. M-am ocupat şi eu de treaba asta şi am făcut nişte demersuri. Dacă Sofia Semionovna nu se întoarce în zece minute, o trimit eu la dumneata, chiar astăzi; iată şi cele două camere ale mele. Dincolo de uşa asta stă gazda mea, doamna Resslich. Acum uită-te, am să-ţi arăt documentele mele cele mai importante; iată, uşa asta dă din dormitorul meu în două camere absolut goale, care sunt de închiriat. Iată-le... la astea trebuie să te uiţi ceva mai atent...

Svidrigailov ocupa două camere mobilate destul de spaţioase. Dunecika se uită cu neîncredere în jur, dar nu observă nimic deosebit, nici în felul cum erau mobilate, nici în dispunerea camerelor, deşi ar fi putut observa câte ceva, de pildă, că locuinţa lui Svidrigailov se nimerise între două apartamente aproape nelocuite. Intrarea nu se făcea direct din coridor, ci prin două camere, aproape goale, ale gazdei. După ce descuie uşa închisă cu cheia din dormitor, Svidrigailov îi arătă Dunecikăi un alt apartament gol, de închiriat. Dunecika se opri în