Raskolnikov nu prea putea spune ce anume voia în clipa aceea şi de ce anume dorea să se încredinţeze personal.

— Vasăzică aşa! Nu cumva vrei să chem imediat poliţia?

— Cheam-o!

Rămaseră preţ de un minut unul în faţa celuilalt. În sfârşit, expresia feţei lui Svidrigailov se schimbă. Văzând că ameninţarea nu-l sperie deloc pe Raskolnikov, îşi luă deodată mina cea mai veselă şi mai prietenoasă.

— Din ăştia mi-eşti! Eu n-am atacat înadins chestiunea dumitale, chit că, fireşte, mă chinuia curiozitatea. E ceva fantastic. Aş fi amânat până data viitoare, dar, zău, dumneata eşti în stare să scoţi din fire şi-un mort... Bun, hai, numai că-ţi spun dinainte: am să trec pentru o clipă pe-acasă, să iau nişte bani; pe urmă încui acolo, iau o trăsură şi mă duc la ostroave, stau toată seara... Ce să cauţi atunci după mine?

— Până una-alta merg cu dumneata acasă, dar nu la dumneata, ci la Sofia Semionovna, să mă scuz că n-am fost la înmormântare.

— Cum doreşti, dar Sofia Semionovna nu-i acasă. A plecat cu toţi copiii la o bătrânică, o doamnă nobilă, veche cunoştinţă a mea, care patronează mai multe orfelinate. Am fermecat-o pe doamna asta dându-i bani pentru toţi cei trei copilaşi ai Katerinei Ivanovna şi donând pe deasupra şi nişte bani pentru orfelinate; în sfârşit, i-am spus şi povestea Sofiei Semionovna, în cele mai mici amănunte, fără să ascund nimic. Efectul a fost de nedescris. De asta a şi fost poftită Sofia Semionovna să se prezinte chiar azi la hotelul X., la care a tras doamna cu pricina venind de la vila ei de la ţară.

— Eu tot trec, că n-am treabă.

— Cum vrei, dar eu nu te însoţesc, n-am de ce! Uite, aproape am ajuns. Spune-mi, sunt încredinţat că eşti bănuitor în ceea ce mă priveşte, fiindcă am fost atât de delicat şi nu te-am pus până acum pe jar cu întrebări... înţelegi? Asta ţi s-a părut neobişnuit; pun pariu că aşa e! Ei, mai fii delicat după una ca asta!

— Dar tragi cu urechea pe la uşi!

— A, despre asta era vorba! râse Svidrigailov. Da, m-aş fi mirat ca după toate cele întâmplate să treci sub tăcere chestia asta. Ha-ha! Am priceput eu câte ceva din năzbâtiile... de-atunci... pe care i le-ai povestit Sofiei Semionovna, totuşi, spune-mi ce mai e şi asta? Oi fi eu înapoiat de tot şi nu mai sunt în stare să pricep nimic? Lămureşte-mă, pentru numele lui Dumnezeu, drăguţule! Luminează-mă cu principiile cele noi.

— N-aveai cum să auzi nimic, spui numai minciuni!

— Dar nu despre asta, nu despre asta vorbesc eu (deşi am auzit într-adevăr câte ceva). Nu, ce spun eu e că dumneata oftezi şi gemi întruna! Schiller-ul din dumneata se zbuciumă clipă de clipă. Şi-acum, poftim, le interzici oamenilor să mai asculte pe la uşi. Dacă-i aşa, du-te la poliţie şi spune ce şi cum: „Uitaţi, mie mi s-a întâmplat următorul lucru: teoria mea a cam dat greş. Dacă eşti convins că oamenii nu trebuie să asculte pe la uşi, dar băbuţelor li se poate da în cap cu ce se nimereşte, după bunul-plac, du-te cât mai degrabă pe undeva prin America! Fugi, tinere! Poate mai e timp. Vorbesc sincer. Ce, n-ai bani? Îţi dau eu de drum.

— Nici nu mă gândesc, i-o tăie Raskolnikov în scârbă.

— Înţeleg (de altminteri, nu te osteni, dacă nu vrei, poţi să nici nu răspunzi); înţeleg ce fel de probleme îţi pui acum: morale, nu? Problemele omului şi cetăţeanului? Dă-le-ncolo; ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindcă eşti încă om şi cetăţean? Păi, atunci nu trebuia să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. În cazul ăsta, împuşcă-te. Ori nu vrei?

— Se pare că ţii cu tot dinadinsul să mă scoţi din sărite ca să te las şi să plec...

— Mare figură eşti! Păi, am şi ajuns, fii bun şi ia-o pe scară. Uite şi uşa spre Sofia Semionovna, vezi, nu-i nimeni! Nu crezi? Întreabă la Kapernaumovi; îşi lasă cheia la ei. Uite-o şi pe madame de Kapernaumov. Ce? (E cam surdă.) A plecat? Unde? Ei, vezi, ai auzit? Nu, nici n-o să vină până seara târziu. Ei, acum hai la mine. Doar voiai să vii la mine, nu? Madam Resslich nu-i acasă. Femeia asta are veşnic treburi, dar e foarte cumsecade, te asigur... poate ţi-ar fi şi de folos dacă ai fi ceva mai rezonabil. Bun, binevoieşte să te uiţi: iau din birou biletul ăsta de bancă cu cinci la sută (uite câte mai am!), care o să meargă astăzi la zaraf. Ei, ai văzut? N-am de ce să mai pierd vremea. Biroul e încuiat, locuinţa e încuiată, şi iată-ne din nou pe scară. Vrei să luăm o birjă? Că eu plec la ostroave. Nu doreşti o plimbare? Uite, eu iau trăsura până la Elaghin. Ce? Refuzi? Nu te ţin puterile? Te plimbi puţin, atâta tot. Pare că o să plouă, dar nu-i nimic, coborâm capota...

Svidrigailov urcase deja în trăsură. Raskolnikov socoti că bănuielile lui, cel puţin în clipa aceea, erau neîntemeiate. Fără să răspundă nimic, se întoarse şi o luă înapoi, spre Sennaia. Dacă ar fi întors capul, măcar o singură dată, ar fi putut să vadă că Svidrigailov, după ce se depărtase cel mult o sută de paşi, plătise trăsura şi coborâse pe trotuar. Dar el nu mai putea să vadă nimic, căci cotise după colţ. Un profund dezgust îl mâna departe de Svidrigailov. „Şi am fost în stare, fie şi pentru o clipă, să aştept ceva de la bruta asta nelegiuită,