însemna oare „#8”? Cuvântul „cronică” din titlu probabil semnificaţia aranjării cronologice a povestiril urmând după #7, #9 după #8 şi aşa mai departe, presupunere rezonabilă, chiar dacă nu neapărat ade

  Puteau la fel de bine să fie aranjate într-o cu totul altă ordine sau poate mergeau îndărăt, de la prezent spre trecut. O ipoteză mai îndrăzneaţă ar conduce spre şaisprezece versiuni diferite ale aceleiaşi povestiri, prezentate în paralel. În orice caz, cea pe care am ales-o eu a fost o continuare la ceea ce-mi spusese marna lui Scorţişoară. Nucşoară îmi povestise despre soldaţii care. Iu ucis animalele de la grădina zoologică din Hsin Chin în august 1945. Acţiunea se petrecea în acelaşi loc în ziua următoare, iar personajul principal era tot tatăl lui Nucşoară, bunicul lui Scorţişoară, medicul veterinar fără nume.

  N-aveam cum să ştiu cât adevăr exista în povestea respectivă, cât din ea era inventată de Scorţişoară şi cât se baza pe evenimente reale. Nucşoară îmi spusese că nu mai ştia „absolut nimic” despre tatăl ei, că ultima oară îl văzuse când a plecat cu mama din Hsin Chin, ceea ce înseamnă că exista posibilitatea ca povestea să nu fie în întregime adevărată. Şi totuşi, nu era exclus ca unele detalii să se bazeze pe fapte istorice. Era foarte posibil ca în momentele respective de haos, nişte elevi chinezi de la Şcoala Militară din Manchuko să fi fost executaţi şi îngropaţi în grădina zoologică din Hsin Chin, iar ofiţerul care a răspuns de operaţiune să fi fost executat după terminarea războiului. Cazurile de dezertare şi răzvrătire în rândurile soldaţilor din Manchuko nu erau rare la vremea aceea şi cu toate că părea ciudat ca elevii chinezi să se fi îmbrăcat în echipament de baseball, nici lucrul acesta nu ar fi fost i: totul imposibil. Pornind de la date concrete, Scorţişoară le-a cvinhinat cu imaginea pe care şi-o făurise despre bunicul 'U1 % i inventat propria lui poveste.

  IÂ'Î de ce să fi scris asemenea povestiri? Şi de ce povestiri? ^e ce nu a prezentat evenimentele sub altă formă? Şi de ce-a trebuit să folosească cuvântul „cronică” în titlu? Mă gândeam; a toate astea stând pe canapeaua din „camera de probă” şi lnvârtind un creion colorat în mână.

  Cred că ar fi trebuit să citesc toate cele şaisprezece povestiri

  Ca să găsesc răspunsuri la întrebările mele, dar chiar şi după simplă lectură a documentului #8, am reuşit să-mi formez o lciee vagă despre ceea ce căuta Scorţişoară să prezinte. Era

  Profund interesat de sensul existenţei, îmi era clar lucrul cesta, şi spera să îl găsească prin analizarea evenimentelor re au precedat naşterea lui.

  ,. ^a să reuşească, Scorţişoară trebuia să umple toate golurile m trecut la' care nu putea să ajungă, şi prin poveştile sale

  Haruki încerca să acopere lacunele. Pornind de la cele relatate {fe nenumărate ori de către mama lui, el a scris aceste povestiri cu scopul de a recrea enigmatica figură a bunicului său într-ua cadru nou. De Ia mama lui a preluat ideea care a rămas nealterată şi în propriile sale naraţiuni şi anume că faptele s-ar putea să nu fie reale, la fel de bine cum adevărul nu trebuie neapărat să se bazeze pe fapte. Probabil că pentru Scorţişoară nu conta foarte mult ce anume din povestirile lui era adevărat şi ce nu. Pe el îl interesa nu ceea ce a făcut bunicul lui, ci ceea ce ar fi putut să facă. Şi-a dat seama de lucrul acesta pe când povestea efectiv evenimentele.

  „Pasăre-arc” este un cuvânt cheie în povestirile lui, care aduc nararea evenimentelor la zi, sub forma unei cronici (sau poate nu neapărat sub o asemenea formă). Dar cuvântul „pasăre-arc” n-a fost inventat de Scorţişoară. Mama lui, Nucşoară, l-a folosit într-o poveste pe care am auzit-o de la ea în restaurantul din Aoyama, unde am luat cina împreună, şi era puţin probabil ca ea să fi ştiut la vremea aceea că eu eram deja „domnul Pasăre-arc”, ceea ce înseamnă că întâmplarea a făcut să existe o oarecare legătură între mine şi povestirile lor.

  Nu sunt totuşi sigur de asta. Nucşoară putea foarte bine să fi ştiut că mă cheamă „Pasăre-arc” şi acest nume să-i fi influenţat povestirea (sau, mai degrabă, să le fi influenţat povestirile) şi să-şi fi croit drum în ea pe planul subconştientului. Povestea mamei şi a fiului poate nici nu exista într-o singură formă fixai ci se tot schimba şi creştea asemenea literaturii populare transmisă pe cale orală.

  Nu ştiu dacă a fost sau nu întâmplătoare legătura, dar „pasărea-arc” era oricum o prezenţă stăruitoare în povestea lui Scorţişoară. Numai anumiţi oameni puteau auzi ţipetele acestei păsări care-i ducea inevitabil spre distrugere, pecetliflO' du-le soarta nefastă. Medicul veterinar a ştiut (mai bine simţit) întotdeauna că voinţa oamenilor nu contează absolut Oamenii nu sunt decât nişte păpuşi aşezate pe masă, cu răsucite până la capăt, păpuşi care nu se pot mişca aşa doresc ele şi nici nu-şi pot alege direcţia visată. Aproape ^ cei care auzeau ţipetele păsării-arc se duceau de râpă, apr toţi mureau. Erau păpuşi care se prăbuşeau de pe

  Scorţişoară a monitorizat cu siguranţă conversaţia peam avut-o cu Kumiko, el ştia probabil tot ce se întâmi calculatorul lui. De aceea o fi aşteptat până am terminat, ca să-mi prezinte. N-a fost pură întâmplare şi nici capriciu. Scorţişoară a manevrat calculatorul cu un scop precis în minte, şi anume acela de a-mi prezenta o singură poveste. Se asigurase mai întâi că ştiam de existenţa unui fascicul mai mare de povestiri.

  M-am aşezat pe canapea şi am privit tavanul camerei de probă în semiîntuneric. Noaptea era adâncă şi apăsătoare, iar în jurul meu o linişte de-a dreptul copleşitoare. Tavanul alb arăta ca un capac de gheaţă.

  Bunicul lui Scorţişoară – medicul veterinar fără nume – şi cu mine aveam o mulţime de lucruri în comun: semnul de pe faţă. Bâta de baseball, ţipătul păsării-arc. Locotenentul din povestirea lui Scorţişoară îmi amintea de Mamiya. Şi locotenentul în rezervă