Mamiya fusese repartizat la vremea aceea la Cartierul General al Armatei Kwantung din Hsin Chiri. Adevăratul locotenent Mamiya nu era însă contabil, ci lucra la departamentul de topografie al armatei, iar după terminarea războiului nu a fost spânzurat (soarta nu i-a permis să moară), ci s-a întors în Japonia după ce şi-a pierdut mâna stângă într-o bătălie. Cu toate acestea, nu puteam scăpa de sentimentul că ofiţerul care condusese operaţiunea, de execuţie a tinerilor chinezi fusese adevăratul locotenent Mamiya. Nu mi s-ar fi părut deloc ciudat dacă ar fi fost el.

  Mai era problema bâtelor de baseball. Scorţişoară ştia că eu ţin o asemenea bâtă pe fundul fântânii, aşa că imaginea ei Putea foarte bine să-şi fi „croit” drum singură în povestirea lui, la tei ca şi cuvintele „cronica păsării-arc”. Chiar dacă lucrurile stăteau aşa, mai rămânea un aspect legat de bâta de baseball care nu se putea explica foarte uşor: bărbatul cu cutia chitarei care m-a atacat cu ea în holul casei nelocuite. El fusese în acelaşi hmp tânărul care făcuse pe magicianul într-un bar din Sapporo, arătându-le celor de faţă că-şi ardea palma cu flacăra lumânării. ^eci el m-a atacat cu bâta de baseball şi-apoi mi-a venit mie r&ndul să-l bat cu ea. A abandonat-o şi mi-a lăsat-o mie.

  Apoi, de ce aveam eu pe obraz o pată de aceeaşi culoare ca aceea pe care o avusese şi bunicul lui Scorţişoară? Era oare un rezultat al faptului că existenţa mea se strecurase în povestea lor? Medicul veterinar nu avusese de fapt nici o pată pe faţă? ^u văd de ce să fi inventat Nucşoară aşa ceva când mi l-a ^escris pe tatăl ei. Indiciul care o ajutase „să mă repereze” pe

  Haruki Mur străzile cartierului Shinjuku a fost tocmai pata pe care o în comun cu tatăl ei. Totul, dar totul se împletea într-un jA foarte complicat, ajungând la dimensiunile unei enigme tri* dimensionale în care fapta nu era neapărat reală, iar adevăr”! Nu se baza neapărat pe fapte. T

  M-am ridicat de pe canapea şi am intrat iar în biroul lui Scorţişoară. M-am aşezat la masă, cu coatele rezemate şi Ctt privirile aţintite pe monitor. Scorţişoară se afla probabil înăuntrţt şi cuvintele lui tăcute se transformau în povestiri care trăiau şi respirau, care puteau gândi, căuta, creşte şi emana căldură! Ecranul din faţa mea însă continua să fie rece precum luna! Ascunzând rădăcinile existenţei în dosul unor labirinturi dia care nu se mai putea ieşi. Nici monitorul, nici Scorţişoară care se afla în spatele lui nu încercau să-mi spună mai mult decât m se povestise.

  Nu poţi avea încredere în casă (Punctul de vedere al lui Mai Kasahara – 6)

  Ce mai faci, domnule Pasăre-arc?

  Îţi scriam la sfârşitul scrisorii trecute că ţi-am spus cam tot ce aveam de spus, dar m-am mai gândit un pic după aceea şi am avut tot timpul sentimentul că ar fi bine să-ţi mai scriu ceva. De aceea m-am trezit în toiul nopţii, ca o libarcă, şi m-am aşezat la masa de scris.

  Nu ştiu de ce, dar în ultima vreme m-am gândit foarte mult ia familia Miyawaki – cei care au locuit în casa aceea părăsită. După ce-a picat perceptorul pe capul lor, au plecat cu toţii şi s-au sinucis. Sunt aproape sigură că am citit undeva că doar fata cea mare mai trăieşte, dar nu ştie nimeni unde e… Oriunde mă aflu – la muncă, la cantină sau în camera mea, ascultând muzică sau citind – mă trezesc gândindu-mă la ei. Nu pot să spun că mă obsedează, dar ori de câte ori mi-e capul gol de alte probleme (si e gol mai tot timpul!), imaginea aceea îmi dă târcoale şi stăruie o vreme. Asta mi se întâmplă de vreo săptămână sau două.

  Am trăit în casa de pe alee de când m-am născut şi am crescut uitându-mă zilnic la casa de pe partea cealaltă. Fereastra mea dădea exact spre ea, şi eu am avut camera mea de când am intrat 'a şcoala primară. La vremea aceea, familia Miyawaki îşi con-struise deja casa cea nouă şi locuia în ea. Vedeam întotdeauna P^ cineva din familie înăuntru sau în curte, tone de rufe puse 'a uscat în zilele frumoase, cele două fete strigându-l mereu pe ^bănescul german negru (nu ştiu de ce nu-mi amintesc cum „ chema). Când apunea soarele, se aprindeau luminile din c<Şsă şt aceasta părea caldă şi plăcută, şi apoi se stingeau una Cate una. Fata mai mare lua lecţii de pian, cea mică de vioară (Cea mare era cu câţiva ani mai în vârstă decât mine, iar cea

  Haruki mică mai tânără). Dădeau petreceri de Crăciun şi de zilele for de naştere, aveau musafiri mai tot timpul şi atmosfera părea minunată. Cei care au văzut locul când nu mai locuia nimeni acolo nu-şi puteau imagina cum fusese înainte.

  Domnul Miyawaki îngrijea copacii şi plivea grădina în zilele libere. Se pare că îi plăcea să facă tot felul de lucruri care luau timp, cum ar fi curăţarea jgheaburilor, plimbarea câinelui, lustruirea maşinii. Nu ştiu cum de le place unora să facă aşa ceva, dar presupun că fiecare le are pe-ale lui şi în orice familie există câte o persoană pusă pe treabă. Toţi cei din casa Miyawaki schiau, aşa că-şi prindeau schiurile de portbagajul maşinii în fiecare iarnă şi plecau la schi foarte veseli. (Eu n” pot suferi să schiez, dar asta e.)

  Deci, după toate aparenţele, era o familie obişnuită, fericită. Dar nu numai după aparenţe, chiar au fost aşa. Nu găseam nimic, dar absolut nimic care să mă facă să încrunt din sprâncene şi să-mi zic: „Hopa, ce se întâmplă aici?”

  Mai auzeam vecinii şuşotind ceva de soiul: „Eu n-aş locui în casa aia nenorocită nici dacă mi-ar da-o cineva de pomană”, dar familia Miyawaki trăia acolo liniştită, fără nici 8 problemă. Cei patru descindeau parcă dintr-un sfârşit de basm; „Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Păreau oricum de cel puţin