zece ori mai fericiţi decât eram noi, adică/amilii mea. Cele două fete erau chiar drăguţe când ne întâlnea^ afară şi ştiu că mi-am dorit întotdeauna să am nişte surori „* ele. Toată familia lor râdea… Până şi câinele.

  Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că într-o bună zi se l duce totul de râpă cât ai clipi. Dar asta s-a întâmplat, constatat într-o bună zi că dispăruse toată familia, cu câine$ tot, de parcă i-ar fi luat o boare de vânt. Au lăsat în urma t doar casa. Nimeni din zonă n-a observat timp de săptămână că familia Miyawaki dispăruse. La început şi mi s-a părut ciudat că n-arn mai văzut luminile aprinse se dar am presupus că plecaseră cu toţii în vreo excursie. Mă a auzit apoi lumea spunând că Miyawaki „au spălat put într-o noapte, îmi amintesc că am rugat-o să-mi ex expresia. Astăzi am spune „s-au evaporat”.

  Indiferent cum vrei să-i spui, odată ce-au plecat, ce început să arate cu totul altfel, ba ştiu că mă treceau când o vedeam. Nu mai văzusem o casă obişnuită neloc^ până atunci şi nu ştiam cum trebuie să arate, dar m-am gât că o asemenea casă trebuie să fie ca un câine abandonat sau ca învelişul năpârlit al unei cicade, să lase impresia de mâhnire adâncă„. Casa familiei Miyawaki nu arăta totuşi aşa 'ân clipa în care a plecat întreaga familie, pe „faţa„ ei se putea citi ceva de soiul: „nu ştiu nimic, n-am auzit de familia Miyawaki„. Sau cel puţin aşa mi se părea mie. De îndată ce a râma* fără locatari, casa aia s-a transformat într-o casă părăsita. Înfumurată, care voia parcă să arate că nu avusese nici „ legătură cu fericirea familiei Miyawaki. „Cum e posibil aşa ceva?” gândeam eu. Casa trebuie să fi fost la fel de fericită ca yi locatarii ei atâta vreme cât familia Miyawaki a locuit în ea. Sunt sigura că i-a plăcut să fie curată şi îngrijită, iar dacă rna gândesc bine, nici n-ar fi existat dacă nu s-ar fi gândit Miyawaki s-o construiască. Eşti de acord? Nu poţi avea încredere într-a casă l

  Ştii la fel de bine ca şi mine, domnule Pasăre-arc, că n-a mai locuit nimeni în ea după plecarea lor, n-a mai îngrijit-o nimeni şi era plină de găinaţ. Era singurul lucru pe care l-ani mai văzut ani de zile de la fereastra camerei mele, când stăteam la birou şi învăţam sau mă prefăceam că învăţ. Fie că era soare, ploaie, zăpadă, sau taifun, ea era tot acolo şi n-aveam cum, să n-o văd când mă uitam pe fereastră. Ciudat este în.sr; faptul că pe măsură ce treceau anii, făceam tot mai puţin„ eforturi, să nu o observ. De multe ori stăteam chiar câte < jumătate de oră cu coatele pe birou şi nu făceam decât să mă uit la casa aceea părăsită şi să mă gândesc că până nu ci, wuhci vreme în urmă răsunase de râsete, iar rufele albe pux< 'a uxcat fâlfâiseră în bătaia vântului ca într-o reclamă 7'V Pentru detergenţi. (Nu vreau să spun că doamna Miyawaki „nu era. Normală”, dar îi plăcea să spele rufe mai mult decât o f tu atyii în mod obişnuit.) Dar totul s-a dus pe apa sâmbetei car ai zice peşte, buruienile au năpădit grădina şi n-a mai rama* chiar nimeni care să-şi amintească de zilele fericite i. Zău că mi s-a părut foarte ciudat.

  As vrea să-ţi spun un lucru. Nu eram prietenă cu famili de fapt ne salutam doar când ne întâlneam pe d, dar pentru că am petrecut atât de mult timp şi mi-am it atâta energie privindu-i de la fereastra mea în fiecan Ajunsesem să cred că fericirea lor este o părticică din mine. Mă simţeam ca în pozele de familie în care mai apare

  Haruki într-un colţ câte un cap care n-are nici o legătură cu restul. Ajn sentimentul că o părticică din mine „a spălat putina” o dată cu familia Miyawaki, deşi mi se pare cam ciudat să simt că o parte din mine lipseşte pentru că a întins-o cu nişte persoane pe care nici nu le-am cunoscut ca lumea.

  O dată ce ţi-am povestit ceva ciudat, pot să-mi permit să-ţi mai spun încă ceva, dar te avertizez că e chiar ciudat.

  În ultima vreme am senzaţia că m-am transformat în Kumiko. Sunt doamna Pasâre-arc, dar am fugit de lângă tine dintr-un anume motiv şi mă ascund aici la munte şi lucrez la o fabrică de peruci. Din considerente foarte serioase şi complicate, trebuie să mă folosesc de „Mai Kasahara” ca nume de împrumut, să port această mască şi să mă prefac că nu sunt Kumiko, iar tu stai acolo, pe veranda aia tristă şi aştepţi să mă întorc acasă. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar chiar simt lucrul ăsta.

  Domnule Pasâre-arc, tu nu te hrăneşti niciodată cu iluzii? Nu vreau să mă laud, dar eu sunt expertă. Tot timpul fac asta. Uneori, când simt că nu mai suport, mă învălui toată ziua într-un nor de iluzii. Normal, am grijă să nu-mi perturbe lucrul, dar fetele îmi aruncă priviri ciudate câteodată. Sau mă trezesc spunând tâmpenii cu voce tare. Nu pot să sufăr să mi se întâmple asta, dar nici n-are rost să lupt cu ceva pe care nu-l pot opri. Când e să vină iluzia, vine, la fel ca ciclul menstrual. Şi nici nu o aştept la uşă ca să-i spun: „îmi pare rău, dar sunt ocupată astăzi. Vino altădată”. Cam ciudată senzaţia! Sper, domnule Pasăre-arc, că nu te deranjează că mă prefac uneori că sunt Kumiko. Ţin să subliniez că nu o fac intenţionat.

  Mi s-a făcut tare somn. Mă duc să mai dorm vreo trei-patfU ore ca să o iau de la capăt dimineaţă. Sper să am o zi buti& şi să muncesc cu spor, să fac peruci împreună cu celelalte în timp ce ascultăm muzică inofensivă. Te rog să nu îngrijorezi din pricina mea. Sunt capabilă să muncesc chiar