Apare o casă vacantă Schimbarea macazului

  A doua zi dimineaţă Scorţişoară nu şi-a făcut apariţia până la nouă şi jumătate, nici măcar la zece nu ajunsese. Nu se mai întâmplase aşa ceva. Nu a lipsit nici măcar o singură zi din clipa în care eu mi-am început „activitatea” în locul acesta. Poarta se deschidea în fiecare dimineaţă fix la nouă şi apărea botul negru şi sclipitor al Mercedesului. Apariţia lui obişnuită şi totodată teatrală îmi marca cu claritate începutul fiecărei zile. Mă obişnuisem cu rutina asta zilnică aşa cum se obişnuieşte lumea cu gravitaţia sau cu presiunea atmosferică. Scorţişoară era pedant, dar nu în sensul calculului mecanic, ci aş spune mai degrabă că meticulozitatea lui mă liniştea şi mă încuraja. De aceea, o dimineaţă fără Scorţişoară mi se părea ca o pictură reprezentând un peisaj căruia îi lipsea miezul.

  Am plecat resemnat de la fereastră unde îl aşteptam, am curăţat un măr şi l-am mâncat în locul micului dejun pregătit de Scorţişoară. Am aruncat un ochi în camera lui să văd dacă nu cumva era vreun mesaj la calculator, dar monitorul era mort ca întotdeauna. Nu-mi rămânea decât să urmez exemplul tai şi să ascult o casetă cu muzică baroc în timp ce spălam rufe, dădeam cu aspiratorul şi ştergeam ferestrele. Ca să-mi omor timpul, mă mişcăm intenţionat încet şi cu atenţie. Am mers Până într-acolo încât am şters şi lamele hotei din bucătărie, dar timpul refuza parcă să se mişte.

  Am terminat cu toată treaba până la ora unsprezece, aşa C5 m-am întins pe canapeaua din „camera de probă” şi m-am ^âsat pradă curgerii lente a timpului, încercam să-mi spun că ^corţişoară întârzia din pricina unei cauze minore – poate s-a Afectat maşina sau era prins într-un blocaj de circulaţie ltlcredibil. Ştiam însă foarte bine că aşa ceva nu era posibil.

  Haruki Mi

  Puteam pune pariu pe orice. Maşina lui Scorţişoară nu g* defecta niciodată şi el lua întotdeauna în calcul şi posibilitatea unui blocaj în trafic. Dacă s-ar fi întâmplat ceva neprevăzut m-ar fi sunat de pe telefonul maşinii. Scorţişoară nu era aici pentru că s-a hotărât să nu vină.

  Am încercat să-i telefonez lui Nucşoară Akasaka înainte de ora unu, dar n-a răspuns nimeni. Am sunat de nenumărate ori, dar cu acelaşi rezultat. I-am telefonat apoi lui Ushikawa la birou, dar n-am auzit decât un mesaj care mă anunţa că numărul fusese deconectat de la reţea. Ciudat! Doar îl sunasem cu două zile în urmă la acelaşi număr. Am renunţat să mai dau telefon şi m-am întors la canapeaua din camera de probă. Nu ştiu cum, dar parcă în ultimele două zile s-au înţelet cu toţii să mă izoleze.

  M-am dus la fereastră, am dat puţin perdeaua la o parte şi am privit afară. Am văzut două vrăbiuţe stând pe o creangă şi privind în jur. Şi-au luat zborul brusc, sătule parcă de tot ce vedeau. Nu se mai mişca nimic altceva. Aveam sentimentul că „reşedinţa” se transformase într-o casă cu-adevărat vacantă.

  Nu am mai trecut pe la „reşedinţă” următoarele cinci zilfe Nu ştiu din ce motiv, dar parcă îmi dispăruse complet dorinţa de a coborî în fântână. Noboru Wataya îmi spusese că aveam să o pierd în curând. Puteam să-mi permit să mai păstrez „reşedinţa cu banii pe care-i mai aveam, fără să primesc „cliente„, ce” mult două luni, aşa că ar fi trebuit să profit de perioada aetS şi să mă folosesc de fântână cât mai era a mea. Simţeam fŞ mă înăbuş. Locul a început să mi se pară brusc foarte s Mă plimbam fără nici o ţintă, fără să trec însă „reşedinţă”. După-amiezele luam trenul spre Shinjuku şi aşezam pe banca mea din piaţeta de la ieşirea de vest a încercând să-mi omor timpul cum puteam, dar Nucşo şi-a făcut apariţia. M-am dus până la biroul ei din A. Am sunat la soneria de lângă lift şi am privit atent camera dar nu mi-a răspuns nimeni. Eram hotărât să renunţ că am înţeles că Nucşoară şi Scorţişoară deciseseră să ni] legătură cu mine. Ciudata mamă şi straniul ei fiu au„vaporul” ce urma să se scufunde, pentru a-şi pune pi adăpost. M-a surprins şi pe mine tristeţea pe care am la gândul ăsta. Aveam sentimentul că fusesem trădat de propria familie.

  În după-amiaza celei de a cincea zi m-am dus la cafeneaua de la hotelul Pacific din Shinagawa. Era locul în care stătusem de vorbă vara trecută cu Malta Kano şi Noboru Wataya. Nu mi se făcuse nici dor de cele discutate, nici cafeneaua nu-mi plăcea prea rnult, dar pur şi simplu, fără vreun motiv sau scop anume, am luat trenul din Shinjuku, pe linia Yamate, şi am coborât la Shinagawa. De la gară, am trecut pasarela, am intrat în hotel, m-arn aşezat la o masă de lângă fereastră, am comandat o bere mică şi am mâncat ceva de prânz. Am privit absent la cei care treceau pasarela, lăsând totuşi impresia că făceam o evaluare a traficului de acolo.

  Deşi localul era foarte aglomerat, când m-am întors de la toaletă mi-au picat privirile pe o pălărie roşie de la o masă din colţ. Nu putea fi decât pălăria roşie din scai a Maltei Kano, cea pe care o purta întotdeauna. Am pornit spre masa aceea de parca mă atrăgea un magnet. Când m-am apropiat, am constatat că era cu totul altă persoană. Era o străină mai solidă şi mai tânără decât Malta Kano. Nici pălăria nu era din scai, ci din piele. Am plătit consumaţia şi am plecat.

  M-am plimbat o vreme prin zonă cu mâinile în buzunarele scurtei bleumarin. Aveam pe cap o căciulă de lână de aceeaşi culoare cu scurta, iar pe nas ochelari de soare pentru a mai ascunde pata de pe obraz. Fiind decembrie, era mare aglomeraţie pe străzi,