iar magazinele din apropierea gării gemeau de cumpărători care se pregăteau să întâmpine frigul iernii cu haine mai groase. Era o după-amiază liniştită de ^rnă. Lumina era plăcută şi aveam sentimentul că diversele zgornote se auzeau mai clar şi mai scurt ca de obicei.

  Pe Ushikawa l-am văzut pe peronul gării Shinagawa, aŞteptând trenul. Şi eu aşteptam trenul de pe linia Yamate, ^r în direcţie opusă, astfel că stăteam faţă-n faţă, despărţiţi „e o linie ferată. Ca de obicei, Ushikawa purta o haină bizară? J avea o cravată ţipătoare, iar capul chel ce arăta jalnic era ^Plecat deasupra unei reviste pe care o citea cu mult interes. EŞi gara era foarte aglomerată, l-am zărit imediat pentru că deosebea mult de toţi cei din jurul lui. Eu nu-l văzusem pe a până atunci decât în bucătăria mea, seara târziu şi

  Haruki Mu eram doar noi doi. Mi se părea cumplit de ireală silueta lui De fapt, trebuie să recunosc că era chiar ireală şi sărea oriei* în ochi, indiferent de locul şi de momentul zilei, oricât ar fi fog^ de aglomerată zona respectivă, în jurul lui plutea un aer grotesc ce nu avea cum să dispară nici măcar în peisajul real de acole; Mi-am croit imediat drum prin mulţime, m-am ciocnit d* unul, de altul, a ţipat cineva la mine, dar eu am coborât scările într-o fugă nebună. De îndată ce am ajuns pe peronul celălalt, am început să-l caut pe Ushikawa. Uitasem să-mi fixez un punct de reper când l-am zărit şi acum nu mai ştiam pe unde putea fi. Gara era mare, peronul lung, aglomeraţia înfiorătoare. Intre timp a intrat trenul în gară, s-au deschis uşile, a ieşit un val de lume, a intrat altul şi a sunat clopoţelul de plecare înainte să-l fi găsit pe Ushikawa. M-am decis pe loc să urc în trenul care mergea la Yurakucho, să-l caut din vagon în vagon. L-am găsit în al doilea vagon, în picioare, lângă uşă. Citea o revistă. Mi-ain, reglat respiraţia, m-am postat în faţa lui, dar se părea că nu mi-a sesizat prezenţa.

  — Domnule Ushikawa!

  Şi-a ridicat ochii de pe revistă şi m-a privit prin lentilele groase ale ochelarilor de parcă vedea ceva uluitor. La lumina zilei, părea mult mai obosit decât de obicei. Transpirase abundent, ochii îi erau tulburi, iar cele câteva fire de păr rămase deasupra urechilor arătau ca nişte buruieni care se iţeau printre ţiglele unei case părăsite. Dinţii care se zăreau, printre buzele întredeschise erau chiar mai murdari şi mai inegali decât mi se păruseră altădată. Haina era bineînţeles şifonată de parcă o ţinuse până mai adineauri într-un colţ de, dulap, făcută ghem, iar pentru a-i accentua şi mai mutt aspectul jalnic, umerii erau prăfuiţi de parcă presărase cineva rumeguş pe ei. Mi-am scos căciula de lână şi mi-am ochelarii de soare în buzunar.

  — A, domnul Okada! Spuse Ushikawa pe un ton spart, i îndreptat puţin ţinuta şi ochelarii, apoi şi-a dres glasul, surpriză să ne întâlnim şi în alt loc decât cel ştiut! Păi… D azi nu mergeţi acolo.

  Am clătinat din cap fără să scot un cuvânt.

  — Aha, spuse el fără alte comentarii.

  Nu-i simţeam în voce încordarea cu care mă familiâriz; vorbea mai rar şi nici nu părea guraliv ca de obicei. Poa era cel mai potrivit moment al zilei, poate că la lumina ami (nu reuşea să atingă energia necesară pentru aşa ceva sau se simţea într-adevăr extrem de obosit. Stăteam unul lângă altul, eu îl priveam de sus, iar capul lui arăta şi mai deformat, semănând cu un fruct (dintr-o livadă) care a crescut anormal şi care a fost aruncat. Eu îmi imaginam că i-l crăpase cineva dintr-o singură lovitură, cu o bâtă de baseball şi plesnise ca un fruct copt. N-aş fi vrut să mă gândesc la aşa ceva, dar imaginea mi se strecura în minte şi mă copleşea, fără să o pot opri.

  — Domnule Ushikawa, aş dori, dacă se poate, să stăm de vorbă. N-aţi vrea să coborâm din tren şi să mergem într-un loc liniştit?

  Ushikawa s-a încruntat puţin. Apoi şi-a ridicat braţul scurt şi gros şi s-a uitat la ceas.

  — Păi… Ştiu eu… Şi eu aş vrea să stăm de vorbă pe îndelete… Chiar nu vă mint, dar adevărul este că trebuie să ajung undeva, adică am o treabă pe care nu o pot amâna. Acum chiar nu pot, dar să o lăsăm pe data viitoare… Bine?

  — Vă reţin doar puţin, am spus eu privindu-l în ochi. Nu vă răpesc mult timp, domnule Ushikawa, ştiu cât sunteţi de ocupat. Am impresia că ştim amândoi că s-ar putea să nu mai existe data viitoare, nu?

  Ushikawa a dat puţin din cap de parcă ar fi spus ceva în sinea lui, a strâns revista şi a băgat-o în buzunar. Apoi am avut impresia că timp de vreo treizeci de secunde şi-a făcut nişte adunări şi scăderi în minte.

  — Bine, am înţeles. Haideţi să coborâm la următoarea şi să bem undeva o cafea. Pot sta cam jumătate de oră şi o să văd eu cum mă descurc. Doar nu degeaba ne-am întâlnit întâmplător aici!

  Am coborât din tren la staţia Tamachi, am ieşit din gară şi am intrat în prima cofetărie care ne-a ieşit în cale.

  — Adevărul e că nu mai aveam de gând să vă întâlnesc, sPuse Ushikawa după ce ni s-a adus cafeaua. Aş putea spune că deja s-au încheiat o serie de probleme.

  — S-au încheiat?

  — Să fiu sincer, acum patru zile mi-am încetat activitatea P6 care o desfăşuram pentru profesorul Noboru Wataya. De fept nu eu am renunţat, ci s-a renunţat la mine. Mă gândisem eu mai de mult să fac lucrul acesta.

  Mi-am scos căciula şi haina şi le-am pus pe scaunul de alături, în cofetărie era cald, dar Ushikawa nu s-a dezbrăcat.

  Haruki

  — De aceea nu a răspuns nimeni la telefon