— Da. Telefonul a fost deconectat şi eu mi-am luat catrafusele de-acolo. Când e să pleci, cel mai bine e să nu mai stai pe gânduri şi să pleci repede. Mie nu-mi place să mă târăsc. La ora asta nu sunt angajatul nimănui, sunt liber. Mă simt ca un politician fără partid, cu alte cuvinte, şomer, zise Ushikawa zâmbind, numai că în zâmbetul acela se puteau citi mai multe lucruri. Ochii nu-i zâmbeau. Ushikawa şi-a pus lapte şi o linguriţă de zahăr în cafea şi a amestecat-o.

  — Domnule Okada, sunt convins că doriţi să mă întrebaţi despre doamna Kumiko: unde e, ce face, cum se simte… Nu?

  Am dat din cap.

  — Da, dar mai întâi şi mai întâi aş vrea să vă întreb de ce aţi renunţat atât de brusc la munca pe care aţi desfăşurat-o la Noboru Wataya.

  — Chiar vreţi să ştiţi lucrul acesta?

  — Mă interesează.

  Ushikawa a băut o gură de cafea şi s-a încruntat, după care m-a privit în ochi.

  — Bine, dacă vreţi, vă spun, dar să ştiţi că nu-i nimic interesant şi special în povestea asta. De la bun început mi-am propus să nu-mi leg soarta pe vecie de domnul Dr. Noboru Wataya. După cum v-am mai spus, acceptarea candidaturii din partea profesorului Noboru Wataya a însemnat pentru mine preluarea atribuţiilor şi considerându-mă implicat, am acceptat să trec din slujba fostului candidat în cea a noului candidat. Nu cred că a fost o mişcare greşită pentru că, obiectiv vorbino” domnul profesor Noboru are o perspectivă de viitor mult W*1 strălucită decât cea pe care o avusese predecesorul său şi dac* dumnealui continuă tot aşa, o să aibă parte de realizări absoWl incredibile.

  Cu toate acestea, nu m-am simţit suficient de loial ca să spune: „Merg cu el până-n pânzele albe”. Poate vi se ciudat ce vă voi spune acum, dar să ştiţi că pot fi loial. F' profesor Wataya mă bătea, mă lovea cu picioarele, mă trata pe un gunoi. În comparaţie cu el, actualul profesor Wataya” purtat extrem de frumos. Dar, domnule Okada, lumea ciudată… Deşi fostul profesor Wataya a fost dur cu tăceam şi înghiţeam şi făceam tot ce-mi spunea fă crâcnesc măcar. Cu noul profesor nu mai pot. Ştiţi de

  Cronica păsărli-arc

  Am clătinat din cap.

  — Păi, ca să vă spun pe şleau, pentru că mă asemăn foarte mult cu profesorul Noboru Wataya. Şi-a scos o ţigară din buzunar şi a aprins-o cu chibritul. A tras încet fumul în piept şi i-a dat drumul Ia fel de încet. Normal, nu arăt ca profesorul Wataya, nu am nici părul şi nici chipul lui, dar dacă ne-ar jupui cineva pielea, nu ne-am mai deosebi prin nimic. Mi-am dat foarte repede seama că nu e de fapt decât umbrelă de ploaie pentru o zi tu soare. Face el pe inteligentul, însă nu valorează două parale, dar se pricepe foarte bine să tragă lumea pe sfoară.

  Nu vreau să spun că nu există şi asemenea indivizi. Lumea politicienilor este, domnule Okada, un fel de alchimie. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să văd cum lăcomia şi măgăria dau rezultate extraordinare, dar am văzut şi reversul, adică dreptatea pură sau cauza dreaptă decăzând în ultimul hal, dincolo de orice imaginaţie. Aşa că nu prea ştiu care dintre ele este mai demnă de luat în seamă; dar mai vreau să subliniez că nici măcar nu există în lumea politicienilor o logică conform căreia să se poată urmări ceva. Din punctul meu de vedere, acest Noboru Wataya este de-a dreptul scandalos. Când apăream în faţa iui mă trata ca pe o maimuţă, atât de mare se credea. Pe asemenea indivizi îi ochesc dintr-o privire. Scuzaţi-mă c-am fost atât de dur. Ăia mari sunt mari şi gata!

  Domnule Okada, aveţi idee cam cum ţi-ai putea manifesta cel mai bine ura faţă de cineva? Să-i dai pe la nas cu ceva la care râvneşte din tot sufletul, dar pe care ştii că nu şi-l poate Procura sau să-l priveşti rozându-şi unghiile când nu poate intra într-o lume în care-şi doreşte să pătrundă şi îi vede pe alţii reuşind fără probleme. Ura creşte cu atât mai mult cu cât Persoana respectivă îţi este mai apropiată. Cam aşa stau lucrurile şi cam asta mi s-a întâmplat şi mie. Cred că profesorul Wataya ar fi foarte uimit dacă ar auzi aşa ceva. Aţi simţit Deodată, domnule Okada, o asemenea ură în adâncul sufletului?

  Bineînţeles că l-am urât dintotdeauna pe Noboru Wataya, pr nu mi-aş putea defini ura aşa cum mi-a prezentat-o Ushikawa. Am clătinat din cap.

  — Adevărul e că aş vrea să vă vorbesc acum despre doamna ^umiko. În acele momente i-am fost recunoscător profesorului Ca mi-a cerut să am grijă de dumneaei, dar el nu mi-a explicat cat de complicată era situaţia. El mi-a vorbit despre sora lui i mică, despre faptul că doamnei Kumiko nu i-a mers

  Haruki căsnicia, că trăia singură, despărţită de soţ. Nici cu sănătatea n-o ducea prea bine. O vreme am îndeplinit cu conştiinciozitate şi funcţionăreşte ordinele primite. Mergeam lunar la bancă şi plăteam chiria, îi trimiteam cu regularitate menajera şi alte fleacuri de felul acesta. Adevărul este că şi eu am fost foarte ocupat, dar nici nu prea m-a interesat problema doamnei Kumiko la început. Când era câte o problemă mai serioasă mai vorbeam la telefon, numai că de la dânsa nu smulgeam cuvintele prea uşor. Asta ştiţi şi dumneavoastră. Tot timpul am avut sentimentul că stătea cuminte într-un colţ al camerei. Ushikawa a făcut o pauză scurtă, a băut puţină apă şi s-a uitat la ceas. Şi-a scos iar o ţigară din buzunar şi a aprins-o cu gestul unui fumător înrăit.

  — Dar povestea nu se termină aici. Aţi apărut brusc' dumneavoastră, domnule Okada, adică mă refer la „casa spânzuraţilor”. Când a văzut profesorul Wataya articolul acela în revistă, m-a chemat la el şi mi-a cerut