— Restul sunt reacții secundare. În rândul trei avem mercur 199, care devine aur 198, un izotop radioactiv al aurului, cu perioada de înjumătățire de 2,7 zile – penultima poziție pe rând, da? –, care prin radiere cu raze beta redevine mercur, și anume izotopul cu masa atomică 198. Și așa mai departe.

Hendrik calculă procentele.

— Cu alte cuvinte, în acest mod se obține aur, dar nouăzeci de procente din el este radioactiv?

— Exact.

— Care după un timp redevine mercur? Desigur că acesta poate fi iarăși iradiat, pentru a obține procente de aur stabil. La prima reacție secundară se obține din nou mercur 198.

Hendrik zâmbi:

— Interesant. Știi de unde am notița?

— Dintr-o carte de la anticariat, așa mi-ai scris.

— Dintr-o carte în care este prezentat exact acest proces, doar că are loc în Evul Mediu!

Hendrik îi povesti cartea pe scurt. Și menționă că la final armura lăcrimase, ceea ce fără nicio îndoială reprezenta revenirea la starea de mercur.

— Mda, o istorioară science-fiction, drăguță, comentă Adalbert.

Hendrik se gândi dacă reușise vreodată să trezească entuziasmul lui Adalbert cu privire la ceva.

Poate că astăzi avea noroc.

— Ceea ce nu se potrivește, continuă calm Adalbert, este faptul că nu există nicio sursă naturală care să emane energia necesară. Cele mai puternice nuclide cunoscute emit radiații gama cu o energie de cel mult opt megaelectronvolți. Pentru reacția descrisă ar fi nevoie de cel puțin douăzeci, și așa ceva se obține doar cu un accelerator de particule. Ceea ce nu ar fi plauzibil într-o povestioară a cărei acțiune are loc… când? În secolul al treisprezecelea?

— Da. În 1295. Hendrik trase adânc aer în piept. Pe când încă nu fusese descoperită o asemenea sursă! Problema este însă că respectiva carte a fost tipărită în 1880. Și din câte știu eu, atunci nu era vorba despre așa ceva!

La celălalt capăt al firului se așternu liniștea. Adalbert se gândea.

— Tu de unde știi că a fost tipărită în 1880?

— Anul este trecut pe pagina de titlu a cărții.

— De tipărit se pot tipări multe.

— Cartea are și aspectul vechi corespunzător. Din păcate, nu o mai am, dar…

Hendrik se opri. Faptul că nu se afla în posesia originalului reprezenta o problemă. Nu avea nicio hârtie pe care să o poată data prin analiză chimică. Nu avea nicio dovadă, nimic.

— Ai vrut să auzi părerea mea, zise Adalbert. Aceasta este următoarea: o interpretare a vechiului motiv al pietrei filosofale, scrisă de cineva care avea idee de fizica nucleară. Nu este obișnuita pălăvrăgeală pe tema plumb-aur. Însă noi suntem alchimiștii moderni. Și suntem și singurii la care funcționează. OK? Altceva? Cum se mai simte mama?

— Ce? Nu, nu, totul este neschimbat.

Mama avea un fizic robust. Probabil că va atinge suta de ani.

— Ei, atunci pe curând, zise Adalbert.

— Da, mulțumesc că m-ai sunat.

Hendrik se opri, dându-și seama că legătura se întrerupse.

Puse copia alături de celelalte hârtii și se gândi să le arunce pe toate. Apoi își aminti cât costaseră, așa că deschise sertarul de jos, îndesă mapa în el și reveni la berea lui și la emisiunea tv.

•

În același timp, undeva departe, un bărbat stătea într-o încăpere albă, cu pereți groși de un metru și cu o singură fereastră îngustă situată sub tavan. În afara străvechii clădiri domnea vânzoleala neobosită a unui mare oraș, dar în acest liniștit beci cu tavan jos nu se simțea nimic din ea.

Bărbatul avea aproape doi metri, un trup de tăietor de lemne și mâini ca niște lopeți. Citea la lumina unei lămpi cu abajur din alamă un ziar polonez. Alături de el avea alte ziare, în italiană, engleză și unul din Argentina.

Pe pereți se înșirau dulapuri străvechi din lemn pentru dosare, cu încuietoare. Printr-o arcadă boltită, în camera învecinată se zăreau cărți vechi, într-un dulap cu uși din sticlă.

Ceea ce nu se vedea de la locul în care ședea bărbatul era un altar, având o bancă pentru rugăciuni cu locul pentru genunchi ros de generații. Și un seif.

Liniștea fu tulburată de zgomotul unui interfon de prin anii ’60, aflat pe masă.

Bărbatul apăsă o tastă.

Din difuzor se auzi o voce clară, tinerească:

— Bărbatul pe care îl așteptați este aici.

— Mulțumesc. Trimiteți-l jos.

Dădu drumul tastei, împături ziarul și îl puse alături de celelalte. Apoi își împreună palmele și așteptă cu privirea pironită pe o cruce din lemn de stejar, aflată pe masa lui, într-un suport din fontă, cu trei picioare. Pe cruce era fixat un Iisus tot din fontă, răstignit.

Din interior nu se puteau auzi pașii din gang, ușa era prea groasă. Dar bărbatul știa cât de lung era drumul de la poartă până la el. Își va îndrepta privirea către ușă doar cu câteva clipe înainte ca aceasta să se deschidă.

Intră un bărbat cu aspect banal, îmbrăcat într-un costum gri și un pardesiu de aceeași culoare, având o servietă sub braț. Chipul lui era dintre acelea pe care le uiți imediat, ceea ce atrăgea atenția la el fiind doar modul lui de a se mișca precum o nevăstuică. Mergea șerpuitor. Când se așeză pe scaunul pe care gazda i-l arătă cu mâna, o făcu ușor, de parcă dintotdeauna s-ar fi aflat acolo.

Bărbatul cel înalt își împreună din nou palmele:

— Ei?

— Am luat urma cărții până la anticariatul Schoch din Zürich. Persoana suspectă a apărut acolo sâmbătă, la ora unsprezece și douăzeci și trei de minute. Dar s-a dovedit că volumul fusese furat din anticariat.

Bărbatul înalt ridică mirat din sprâncene:

— Furat?

— Negustorul, un bărbat nedemn de încredere, dacă-mi permiteți să îmi spun părerea, a fost foarte neglijent. A pus cartea într-un plic, dar când a deschis plicul, înăuntru era altă carte.

— Și?

— În anticariat sunt instalate camere video de supraveghere. Cei doi au vizionat înregistrările și au stabilit că un bărbat care a stat o oră în magazin a luat cartea din plic și a înlocuit-o cu una cu format asemănător. După care a părăsit magazinul cu cartea.

— Ce