În vocea gravă, puternică, a bărbatului înalt se simțea mirarea.

Tipul cu aspect de nevăstuică deschise servieta, din care scoase o fotografie format mare.

— Acesta este. Eu… hm… am făcut rost de caseta video și am scos o fotografie clară.

Bărbatul cel înalt luă fotografia.

— Negustorul a bănuit ceva?

— Nu cred. Firește că am pus la loc caseta fără să fiu văzut.

— Bine. Examină fotografia. Reprezenta un bărbat cam de treizeci de ani, cu păr negru și un chip rotund, simpatic. Hm, deci cartea este acum la el?

— Să aflu cine este?

Bărbatul de la birou se gândi puțin, apoi spuse:

— Nu. De asta se va ocupa altcineva. Puse fotografia într-o mapă din piele, aflată în dreapta lui. Mulțumesc. Trimiteți-mi nota de plată, ca de obicei.

— Înțeleg. Omul-nevăstuică se ridică mlădios. Oricând la dispoziția dumneavoastră!

La mijlocul lunii iulie, în săptămâna dinaintea următorului seminar, mama lui Hendrik a murit. A făcut stop cardiac, după cum i-a spus medicul.

— Dar avea doar șaptezeci și unu de ani, ripostă tulburat Hendrik. Și părea atât de robustă.

Medicul ridică din umeri:

— Nimeni nu știe când îi vine sfârșitul.

Trebuia organizată înmormântarea, cu haosul obișnuit, încă viu în amintirea lui Hendrik de la moartea tatălui său, când el avea doar treisprezece ani și parcă se prăbușise lumea. În aceste zile dormi prost și îi spuse lui Miriam:

— Voi vorbi cu Gerhard. Cineva trebuie să conducă seminarul de la Potsdam.

Nu o făcea cu plăcere, pentru că și-ar fi dorit să îl conducă el, dar i se părea o impietate să îi determine acum pe niște oameni să își investească banii într-un anumit mod.

Când Hendrik îl sună pe Adalbert, să îl anunțe, acesta exclamă:

— Asta mai lipsea!

Dar promise că va veni, ceea ce Hendrik nu se așteptase.

— Rămâi la sfârșit de săptămână la noi, îi propuse Hendrik. Nu are niciun sens să te întorci după o zi.

Adalbert mormăi ceva, apoi zise:

— Bine. Să văd cum schimb biletele.

Dar șeful lui Hendrik nu fu de acord să trimită pe altcineva să conducă seminarul.

— Când este înmormântarea? vru el să afle.

Când auzi că avea loc vineri, Gerhard Schwaiger i-o tăie scurt:

— Nu văd nicio problemă.

Ca totdeauna, acesta își ținea degetele vârâte sub bretelele decorate cu semnul dolarului. În firmă nu era nimeni care să nu știe că filmul preferat al acestuia era Wall Street, iar Gordon Gecko era idolul lui, căruia nu îi semăna nici pe departe.

— Da, dar…, vru să spună Hendrik ceva.

Gerhard se aplecă în față:

— Nu poate să o facă nimeni, Hendrik! De ce crezi că te trimit pe tine?

Această neașteptată laudă îl dezarmă pe Hendrik. În plus, era și el de părere cu șeful său, cel puțin acum. Așa că își făcu bagajul pentru sfârșitul săptămânii.

Adalbert sosi vineri dimineața, mai indispus ca de obicei. Ca și cum moartea mamei sale ar fi fost o ofensă adusă propriei persoane.

— Eu cred că acesta este felul lui de a o plânge, șopti Miriam, când Hendrik îi ceru încet iertare că îl invitase.

— Așa crezi tu? întrebă el sceptic, pe punctul de a se certa cu fratele său.

După-amiaza, la cimitir, fu răcoroasă. Norii erau joși. Începuse să burnițeze și părea că va începe ploaia. Atmosfera a fost mohorâtă. Familia Busske era pe cale de extincție. În afară de Hendrik și de Adalbert nu mai trăiau alte rude, iar prieteni familia nu avusese niciodată. Nici în zilele ei bune mama lor nu fusese sociabilă. După ce a căzut în depresie, a pierdut și ultimele contacte, practic a mai avut de-a face doar cu medicii și personalul medical. Din partea căminului au venit câțiva oameni, colege de cameră și îngrijitori.

Așa că în urma sicriului pășeau o mână de oameni. Preotul vorbi banalități, spusele lui s-ar fi potrivit oricui, și se poticni la numele decedatei. Helene Busske, fu el nevoit să citească de pe un bilețel.

„Provin din părinți care nu au trăit cu adevărat”, își spuse Hendrik în gând, în timp ce sicriul aluneca în pământ.

Ce învățătură putea el trage din asta? Cel mai bine era să considere momentul un îndemn să procedeze altfel.

Gândul că scăpa de cheltuiala cu căminul, deschizându-i-se astfel noi perspective din punct de vedere financiar, îl alungă în cel mai îndepărtat colț al conștiinței.

Așa că doar vineri-seară a mai putut sta cu Adalbert, a doua zi dimineața plecând la Potsdam. Hendrik deschise din nou discuția despre carte. Prezentă lucrurile ca și cum ar fi împrumutat-o pentru scurt timp, apoi îi dădu fratelui său copiile să le citească.

— Este clar, îl întrerupsese brutal Adalbert. Dar nu cred așa ceva. O sursă atât de puternică de energie ar da complet peste cap modelul standard al materiei.

— Și ar fi chiar atât de rău?

Adalbert ridică brațele:

— Omule, noi cheltuim trei miliarde de franci ca să construim Large Hadron Collider, cel mai mare accelerator de particule din toate timpurile. Și asta doar pentru a clarifica ultimele pete albe din acest model standard! Mai studie o dată copia paginii de titlu a cărții, apoi îi restitui teancul de hârtii lui Hendrik: Nu, este o coțcărie la mijloc. Nu am idee ce, dar așa ceva nu poate fi adevărat.

•

Seminarul de la Potsdam nu decurse prea grozav. Hotelul avea tot cinci stele, dar nu se putea compara cu cel din Zürich. Ori așa i se părea lui? Probabil din cauza circumstanțelor? Oricum, Hendrik nu era cu gândul la seminar.

Se limită la instrucțiuni, se strădui să nu îl facă prea neinteresant și se bucură când duminică seara se sfârși totul.

Spre mirarea sa, participanții îl lăudară. Fusese un seminar plin de învățăminte, spuneau mulți, încântați de atmosfera plăcută în care se desfășurase.

Hendrik surâse forțat, mulțumi și se duse la gară.

Când ajunse acasă, Adalbert plecase și Miriam făcea ordine în living. Peste tot erau teancuri de cărți și cum îl văzu, îl puse să o ajute să mute etajera pe un alt perete.

O ajută, apoi o întrebă ce se întâmplase.