— Fratele tău este îngrozitor, îi explică Miriam. Te rog să nu îl mai inviți niciodată.

Hendrik se simți vinovat. Știa că fratele lui era un om ciudat și că putea fi obositor. Dar ce făcuse?

— Odinioară, la căminul studențesc vă înțelegeați bine, nu? întrebă el șovăitor.

Miriam se întoarse cu spatele și începu să aranjeze cărțile.

— Nu mai vreau să discutăm despre asta.

El o ajută să ridice cărțile.

— Încă ceva, spuse ea înverșunată și privind în lături. Canapeaua. Să scăpăm de ea, te rog. Cât mai repede.

Hendrik privi mirat piesa de mobilier. O aveau de când se mutaseră aici, era o canapea tapițată cu stofă albastră, care se putea extinde ca pat.

— Cum așa? Ce-i cu ea?

— Este veche, uzată, scârțâie, trosnește. După ce trase aer în piept, continuă: Este vremea să luăm una nouă.

— Da…

Ea îi aruncă o privire arzătoare.

— Asta le povesteai tu oamenilor la Zürich, nu? Să gândească în stil mare? Acum privește piesa asta amărâtă…

— Da, da, bătu în retragere Hendrik. Bine, ai dreptate. Cumpărăm una nouă.

Doamne, chiar că trebuie să fi fost îngrozitor. Hendrik respiră ușurat când Miriam dispăru în bucătărie și se simți penibil că îl evită în restul serii.

Se cunoscuseră datorită lui Adalbert! Fratele lui venise pentru un proiect de cercetare câteva luni la Frankfurt, și universitatea îl cazase la un cămin studențesc. Hendrik își luase inima în dinți și îl vizitase. Își va aminti toată viața acea zi. Studenții pe care îi întâlnise în campus se uitau la el ca la un extraterestru, deoarece chiar așa arăta în costumul lui de serviciu. Bătuse la ușa camerei lui Adalbert, dar nu îi răspunsese nimeni. Cineva îi explicase cum să ajungă la bucătăria de pe etaj și aproape se rătăcise pe labirintul de coridoare cu aer stătut. În cele din urmă ajunsese în bucătăria cu ferestre înalte, orientate către sud, prin care lumina soarelui pătrundea ireal de clară.

În mijlocul acestei lumini nepământene, stătea ca un înger Miriam, subțirică, minunată, gingașă și puternică în același timp. Iar el se îndrăgostise de ea pe loc.

Aceasta vorbea cu Adalbert, care ședea la masă și mânca dintr-o conservă de supă, cu aspect dubios. Glumeau.

— Îmi pare rău, îi spuse Hendrik seara în pat lui Miriam, care se cuibărise pe partea ei. Știu cum poate fi Adalbert uneori. Dar el este singurul care mi-a mai rămas din familie.

Miriam se întoarse spre el:

— Hendrik, tu habar nu ai ce este o familie. Tu și Adalbert nu aveți nimic comun. Nimic!

•

Două săptămâni mai târziu Hendrik fu sunat de curatorul testamentar de la judecătorie, care îi spuse că există un testament al părinților lui și, având în vedere decesul acestora, ar fi bine să se prezinte împreună cu fratele său la biroul lui.

— Averea mamei a fost lichidată, când s-a mutat la cămin, spuse mirat Hendrik. Ce mai putea avea?

— Permiteți-mi să nu discutăm asta la telefon, i-o reteză bărbatul.

A convenit să meargă vinerea viitoare. Spre marea mirare a lui Hendrik, Adalbert fu de acord. După aceea, el trebuia să plece la Göttingen, la o conferință, așa că Hendrik se simți ușurat că nu era obligat să îi comunice faptul că nu mai era bine-venit în casa Busske.

În timp ce ședeau în sala de așteptare a judecătoriei, îi atrase atenția o brățară ciudată, cu o plachetă, pe care Adalbert o avea la încheietura mâinii, și îl întrebă ce reprezintă.

— Asta? Este o plachetă ALCOR. Adalbert ridică mâna clătinând placheta metalică. Voiam de mult timp să o fac. Am semnat contractul săptămâna trecută.

Hendrik ridică din sprâncene.

— Ce este o plachetă ALCOR?

— ALCOR este o firmă americană, care îngheață oameni după moarte și îi conservă până când evoluția tehnicii va permite readucerea la viață. Pe brățară se află numărul de telefon la care se anunță firma, în cazul decesului.

— Ah, înțeleg.

O ciudată reacție declanșată la fratele mai mare de moartea mamei lor.

Dar trebuia să recunoască faptul că era în stilul lui.

În cele din urmă, executorul testamentar, un bărbat corpolent, de o seriozitate acră, îi invită în biroul lui, care părea parcă prea mic pentru dimensiunile acestuia. Extrase dintr-un sertar două pungi din piele, care scoaseră un sunet ușor când le așeză pe masă.

— După cum poate știți, este vorba despre actul de succesiune depus de părinții dumneavoastră la notarul dr. Werneck, le explică el.

Adalbert dădu din cap, Hendrik ridică din sprâncene surprins. Auzea de acest document pentru prima oară, dar este drept că la moartea tatălui avea doar treisprezece ani.

— Tatăl dumneavoastră a transformat în monede de aur despăgubirea primită de la asigurări în urma accidentului, le comunică bărbatul de la birou. A făcut astfel ca să se asigure la bătrânețe și ca suma să nu se devalorizeze din cauza inflației. După moartea lui, mama dumneavoastră a dispus ca monedele să fie împărțite și păstrate ca moștenire pentru copii. Dr. Werneck a efectuat procedurile corespunzătoare. Când l-am informat despre moartea mamei dumneavoastră, mi-a trimis cele două săculețe și documentele respective.

Hendrik oftă. Era tipic pentru mama lor!

— Despre cât este vorba? vru să afle Adalbert.

Bărbatul ridică unul dintre săculețe și arătă că șnurul cu care era închis era sigilat.

— Ar trebui să verificați dumneavoastră. Conform documentelor, fiecare pungă conține krugerranzi sud-africani din aur, a căror valoare actuală este de aproximativ optzeci de mii de mărci.

Hendrik simți cum îl cuprinde furia. Iar lui părinții îi spuneau mereu că nu aveau bani pentru studiile lui! Se simțea înșelat.

— Fratele meu și cu mine, spuse el arțăgos, a trebuit să plătim în fiecare lună câteva mii de mărci pentru căminul mamei noastre. Cum se face că niciodată nu s-a vorbit despre această moștenire? În toți acești ani povara noastră ar fi putut fi redusă considerabil.

— În mod sigur este vorba despre o neglijență, recunoscu executorul testamentar. Acesta luă de pe birou câteva hârtii și citi. Cred că asta se datorează faptului că dr. Werneck trăiește la München. Nu a fost anunțat