Furia celor doi se risipi pe drumul spre casă. Hendrik își tot pipăia punga din buzunar, în timp ce tramvaiul îl purta prin aglomeratul cartier din sudul orașului. În fond, se gândi el, a fost vorba de o coincidență.

— Optzeci de mii de mărci! îi spuse el lui Miriam, odată ajuns acasă.

Tăie șnurul cu o foarfecă de bucătărie și goli pe masă monedele de aur, care se împrăștiară strălucitoare, scoțând sunete minunate.

— Acesta este capitalul nostru de început! Acum ori niciodată. Luni îmi dau demisia!

•

Sâmbătă dimineața Miriam plecă în oraș și Hendrik se apucă să își scrie demisia. Nu era un lucru simplu, constată el după ce citi pe îndelete contractul de angajare, în care erau foarte clar formulate clauzele cu privire la interdicția concurenței postcontractuale. Inițial, nu citise cu prea mare atenție, dar acum acestea deveneau piedici posibile. Era posibil ca firma la care lucra acum să îi interzică organizarea de seminare după demisie.

Se tot frământa să găsească formulările potrivite. Exact când ajunse la concluzia că era mai bine să discute mai întâi cu un avocat, auzi cheia răsucindu-se în broasca ușii de la intrare.

Se întorsese și o văzu pe Miriam radiind, cu niște cumpărături.

— Bună, zise el, gândindu-se dacă nu cumva era mai bine să consulte un avocat.

Miriam se așeză la masă față în față cu el.

— Am fost la doctor. Pentru problemele mele de digestie din ultimul timp.

Șirul ideilor lui Hendrik se opri brusc. Părea ceva important. Urma ceva serios.

Dar de ce era așa animată și radioasă?

— Și? întrebă el cu gura uscată.

— Nu are nimic de-a face cu digestia. Sunt gravidă!

— Gravidă?

— Chiar așa, spuse ea, și râse și plânse, și râse plângând. Hendrik sări din scaun, se îmbrățișară, se sărutară, se bucurară și râseră împreună și iar plânseră și râseră, așa de minunat era totul. În sfârșit, în sfârșit, în sfârșit!

Apoi, când amândoi se întinseră pe noua canapea și timpul părea că stă, privirea lui Hendrik căzu pe masă, pe hârtiile și cărțile de pe ea.

Clocotea pe dinăuntru. Era pur și simplu răvășit. Era o ușurare, o enormă ușurare că Miriam se dusese la medic până să fie prea târziu. Ce coincidență! Pentru că, sincer vorbind, lui îi fusese grozav de frică de acest pas care îi părea ca un salt în necunoscut. O teribilă frică.

În același timp era furios. Cum de se întâmpla asta tocmai acum, după toți anii de liniște în care amândoi așteptaseră și speraseră, având la dispoziție tot timpul din lume? Da, simțea o uriașă furie contra vieții, a sorții, care din nou îi încurca ițele.

Dar cel puțin vor avea un copil. Asta era important. Așa trebuia să vadă lucrurile.

Miriam îi luă chipul între mâini, îl întoarse spre ea și spuse:

— Hendrik Busske, făgăduiește-mi că nu vei renunța să faci ceea ce trebuie să faci. Ceea ce a fost mereu în tine și trebuie realizat. Făgăduiește-mi!

Hendrik zâmbi marcat de seriozitatea ei.

— Scumpa mea, ce drăguț din partea ta, răspunse el fără a încerca să își elibereze fața din mâinile ei. Trebuie totuși să fim realiști. Să devii independent este riscant. Optzeci de mii de mărci par mult, dar banii se vor duce mai repede decât ne putem noi imagina. Hendrik spuse asta cu un sentiment sfâșietor și adăugă: Dacă nu reușesc, ne pot aștepta vremuri grele.

— La bine și la greu, sănătoși și bolnavi, doar moartea ne va despărți, recită Miriam.

— Dar cu un copil? Cu un copil?

Ea îi puse un deget pe gură.

— Acum mă asculți pe mine. Tu știi că tatăl meu fotografiază, nu-i așa?

Hendrik confirmă. Socrul lui avea niște aparate foarte bune, pe care le utiliza însă rar. Dar făcea fotografii foarte bune, cum făcuse spre exemplu la nunta lor.

— Ceea ce tu nu știi este că el voia să devină fotograf independent. Avea pe atunci douăzeci de ani. Pe vremea aceea făcea, între altele, fotografii pentru câteva reviste. Acestea îi preluau fotografiile cu mii de mulțumiri și îl sfătuiau să renunțe la studiile superioare și să devină fotograf. Asta voia și el. Avea talent în special la portrete și fotografiile de produs, și totdeauna visase să colinde lumea cu munca lui. A optat pentru Academia de Arte și a fost admis din prima. Ceea ce era o excepție.

— Uau! exclamă Hendrik.

Nu și-ar fi închipuit asta despre omul flegmatic și mohorât pe care îl cunoștea el.

— Din păcate, mama mea s-a panicat. Rămăsese gravidă și l-a bătut la cap până a renunțat la academie. A urmat cursurile de administrator, a venit pe lume Julia, la scurt timp după ea Robert și cu asta visul s-a spulberat.

Hendrik fu impresionat. Socrul lui lucra la firma de distribuție a apei în landul Hessa, și doar cine cunoștea putea să știe că acolo era munca cea mai frustrantă din lume.

— Nu mi-ai povestit niciodată asta, zise Hendrik.

— Firește. Tema este tabu acasă. Ea îi luă mâinile într-ale ei și îl privi serioasă, foarte serioasă. Înțelegi? Nu vreau un bărbat care să se resemneze ca tatăl meu. Și nici nu vreau să fiu un iepure speriat ca maică-mea. Evident că mi-e frică. Dar nu vreau să mă las robită de asta. Bunicii mei și-au crescut copiii după război și îmi spun că nu va fi așa de greu pentru noi, orice s-ar întâmpla. Așa că fă ceea ce crezi că trebuie. Cel puțin încearcă. Eu te susțin.

Hendrik nu putu să răspundă, i se pusese un nod în gât. O strânse pe Miriam la piept, se simți una cu ea, iubit ca nimeni altul, fericit ca nimeni altul. Asta îi spunea sufletul, fiecare celulă a corpului său. Da, așa va face. După care are să înceapă în sfârșit adevărata viață!

•

Noua situație îl făcu pe Hendrik să fie mai cerebral. Decise să nu demisioneze imediat, ci abia după ce va fi pregătit pentru acest pas.

Și avea multe de pus la punct pentru asta. După