care aveau loc în încăpere.

         Când Füsun, care avea pe atunci zece ani, voia să se așeze în braţele tatălui ei, în timp ce acesta juca cărţi cu prietenii lui, şi era dată la o parte (,,stai, fetiţe, doar vezi că sunt ocupat“), domnul Nasolul, partenerul lui dejoc, îi spunea „hai, vino la mine, ca să-mi aduci noroc“, după care o lua în braţe şi o mângâia într-un mod despre care avea să-şi dea seama mai târziu că nu era chiar atât de nevinovat pe cât părea.

         Străzile, podurile, povârnişurile, cinematografele, autobuzele, pieţele ticsite de lume şi ungherele pustii ale Istanbulului colcăiau de umbrele întunecate ale tuturor acelor neni Parşivul, domni Nasolul şi vecini Rahat-cu-Mustaţă, care prindeau viaţă în închipuirea ei ca nişte arătări sumbre, fără a se fi simţit însă vreodată răscolită în mod special de vreunul dintre ei (,,poate pentru că nici unul nu m-a cutremurat cu adevărat“). Unul dintre lucrurile care o uimeau pe Füsun era faptul că tată ei nu băga niciodată de seamă că unul din doi musafiri care le călcau pragul se preschimba în scurt timp în Nenea Parşivul sau în vecinul Rahat-cu-Mustaţă, prinzând-o la înghesuială şi pipăind-o pe culoar ori în bucătărie. Pe la vreo treisprezece ani începuse să cugete că, pentru a fi o fată bună, nu trebuia să te plângi de pipăielile acelei adunături de făţarnici, ticăloşi şi boccii. În anii aceia, când un „puşti“ de liceu care se îndrăgostise de ea (era o dragoste de care Füsun nu se plângea) scrisese pe trotuar,

chiar în faţa ferestrelor lor, „te iubesc“, tatăl ei o târâse pe Füsun de ureche până la geam, îi arătase inscripţia, apoi îi trăsese o palmă. Cum tot soiul de neni Parşivul îşi arătau,

nitam-nisam, ştremeleagul, mai cu seamă când o vedeau prin parcuri, pe maidane ori pe străzi dosnice, învăţase şi ea, la fel ca orice fată frumuşicã din Istanbul, să nu se mai abată prin asemenea locuri.

         Unul dintre motivele pentru care sâcâielile de felul acesta nu-i umbriseră optimismul era faptul că bărbaţii îşi etalau cu înflăcărare, urmând aceleaşi reguli tainice ale aceleiaşi muzici sumbre, propriile puncte nevralgice. Existau nenumăraţi indivizi care se ţineau după ea după ce o vedeau pe stradă, o întâlneau la poarta şcolii, la intrarea în vreun cinematograf ori în autobuze; unii dintre ei n-o slăbeau luni de zile, iar ea se prefăcea că nu-i băga de seamă, dar, de fapt; nu-i era milă de nici unul dintre ei (eu o întrebasem de povestea cu mila). Unii dintre cei care se luau după ea nu erau chiar atât de răbdători, de amorezaţi sau de eleganţi: după o vreme, începeau să-i adreseze tot felul de vorbe (,,eşti foarte frumoasă, putem să facem câţiva paşi împreună, aş vrea să te întreb ceva, nu te supara, eşti surdă?“ etc.), apoi să se înfurie, să-i arunce cuvinte necuviincioase şi înjurături. Unii umblau în grupuri de câte doi, alţii îşi aduceau prietenii ca să le-o arate pe fata pe care o urmăreau de nu ştiu câte zile şi să le ceară părerea, alţii râdeau între ei ca porcii în timp ce o urmăreau, unii încercau să-i dea scrisori şi daruri, alţii plângeau. De când unul dintre urmăritorii ei o îmbrâncise şiîncercase s-o sărute cu de-a sila, nu se mai dădea la ei, aşa cum făcuse într-o vreme. Poate că, de la vârsta de paispre-

zece ani, când sfârşise prin a înţelege toate tertipurile şi intenţiile „celorlalţi bărbaţi“, nu mai era pipăită fără să-şi dea seama de ceea ce se petrecea şi nu mai cădea cu uşurinţă-n plasă, dar cert era că străzile oraşului forfoteau de indivizi care descopereau zilnic, plini de inventivitate, noi modalităţi de a o pipăi, de a o ciupi, de a o îngrămădi într-un colţ, de a-i pune mâna pe fund etc. Acum nu se mai mira de cei care scoteau mâna pe geamurile maşinilor şi le pipăiau

pe femeile care mergeau pe trotuar, de cei care se propteau în tine prefăcându-se că s-au împiedicat pe scări, de cei care încercau să te sărute cu forţa prin ascensoare sau de cei care-ţi atingeau degetele în mod voit şi încercau să te mângâie în timp ce-ţi dădeau restul.

         Fiecare bărbat care întreţinea o relaţie ascunsă cu o femeie frumoasă era obligat să asculte, uneori cu gelozie, de cele mai multe ori zâmbind, cel mai adesea cu milă şi dispreț

feluritele istorii ale bărbaţilor care se îndrăgosteau, o agăţau ori încercau să se apropie de iubita lor. La Centrul de pregătire „Succes de Excepţie“ venea un băiat de vârsta ei, drăguţ, blajin şi frumuşel. Ii propunea mereu să meargă cu el la cinematograf ori să zăbovească împreună în grădina de ceai de la colţul străzii, iar în primele minute de la vederea lui Füsun se bloca şi nu mai putea să scoată o vorbă. Intr-o zi. văzând că nu avea la ea nimic de scris, îi dăruise un pix și fusese fericit să vadă că Füsun lua notițe cu el la cursuri.

         Aceași şcoală avea un „director“ de vreo treizeci de ani, tăcut, nervos, care se ungea mereu pe păr cu briantină. O chema pe Füsun în biroul lui, sub diverse pretexte de genul

„ne lipsește actul tău de identitate“ sau „nu găsim unul dintre testele tale“, aducea vorba despre subiecte precum sensul vieții, frumuseţea Istanbulului ori poeziile lui publicate

și, cum nu primea nici un răspuns încurajator din partea lui Füsun, sfârșea prin a-i întoarce spatele, şuierând pe un ton scăzut, cn ochii pe fereastră: „poţi să ieşi“.

         Cât despre cei care veneau să facă cumpărături la buticul Şazelize, cărora Şenay Hanim le vindea nenumărate toalete, podoabe ori obiecte hărăzite cadourilor şi cărora le cădea cu

Tronc de îndată ce-o vedeau - printre ei se afla şi o femeie -, refuza să discute despre ei. Bine, la insistențele mele avea să-mi povestească despre cel mai „caraghios“ dintre aceştia: era un bărbat cam la cincizeci de ani, mic de stat, umflat ca un butoi, cu mustaţă tunsă perie,