Tudor Bălosu ieşise în grădină şi Moromete o luă spre el. În fundul grădinii mama se uita mereu la golul din care fusese smuls salcâmul. Atât de rău stăteau? De ce, dacă aveau aşa nevoie de bani, nu vindeau o oaie sau câţiva miei?

Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înţelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcâmul ca „să se mire proştii” nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.

Nişte ciori, învăţate să se rotească şi să se aşeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă şi croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre. Mama, luptând parcă împotriva presimţirilor şi temeiurilor ei vechi care o năpădeau, căşună pe fete şi se răsti la ele să se apuce de treabă. Ce, n-au mai văzut salcâm tăiat?

XIII

În grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită, spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî:

– Haide, poate mai ai din ţuica aia de la munte.

Mai avea şi băură aldămaşul. Tudor Bălosu era bucuros de mica afacere, salcâmul era dintr-aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor şi se găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum înfăţişarea celui care a vândut ceva. Erau singuri în odaie şi se uita din când în când spre uşă, se uita prin casă, aşteptând parcă să mai intre cineva. Tudor Bălosu crezu că îi ghiceşte gândurile şi strigă spre odaia cealaltă:

– Victore, hai, mă, şi ia o ţuică cu Moromete!

Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a Morometilor, care avea două. Odaia în care stătea era curată, cu paturi de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era aşezată o maşină de cusut, Singer, la care lucra mama, Aristiţa Bălosu, care nu se ştie când: învăţase să croiască rochiile şi cămăşile cele mai frumoase din sat. Pereţii odăii erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu şi Aristiţa la cununie. Victor militar, fotografiat în culori, cu gradul de sergent. Polina singură, sfioasă şi parcă străină de ea însăşi, cu mâna pe un taburet. Pe jos era aşternut un covor de cârpe.

Victor intră în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni de „piele de drac”, bufanţi, şi ghete galbene cu ciorapi vărgaţi traşi pe pulpă. Se ştergea pe ceafă şi arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca şi când ar fi fost.

– Bună dimineaţa, nea Ilie, spuse el.

– Ia o ţuică, Victore, îl îndemnă taică-său.

– Ţi-am mai spus, tată, că nu obişnuiesc ţuică dimineaţa, răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îi făcea multă plăcere că nu obişnuieşte.

– De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate.

– Nu, dar nu obişnuiesc.

– Noi obişnuim! spuse Moromete puţin absent, rotunjind şi spălând cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.

Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase maşina de cusut şi învăţase să folosească cu gravitate cuvintele puţin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului.

– Cum devine asta, Victore?! reluă Moromete mirat.

– Ce anume, nea Ilie?

– Să nu-i placă cuiva băutura.

– Asta devine după facultăţi, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie limpede.

– Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimbă vorba ca din întâmplare uitându-se iar spre uşă ca la început: Spune-i, Tudore, fetei ăleia, să mai aducă nişte de-asta... Sau nici tu nu vrei să-ţi turburi mintea?

Victor începu să râdă:

– Hehe, nea Ilie, ciudat mai eşti, hehe! Polino, mai adu nişte ţuică.

Polina intră şi Moromete se uită lung la ea. Din fotografie Polina avea numai acel amestec de sfială şi înstrăinare, dar acolo nu era frumoasă. După ce se uită la ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi la Victor, apoi din nou la Polina.

– Ce face Tita, nea Ilie? întrebă Polina cu glasul ei obişnuit, nici supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete se uită nemulţumit la ea şi nu răspunse.

– Dă-mi, mă, banii ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. Las-o încolo de ţuică, hai încolo de-acilea!

Şi se ridică în picioare.

Bălosu însă nu se mişcă.

– Moromete, zise el şi avea un glas din care se înţelegea că nu se mai gândea de mult la salcâm. De ce nu vinzi tu locul ăsta al tău din spatele casei?

Moromete se uită împrăştiat pe fereastră.

– Care, locul ăsta d-acilea?

– Da, tot îl ţii tu degeaba.

– Mda, mormăi Moromete absent.

– Ti-l cumpăr eu, continuă Bălosu. Dacă vrei, facem repede formele.

– Hai, mă, nu mă mai ţine aici, că am treabă, răspunse Moromete parcă n-ar fi auzit. Tu nu ştii că nu e locul meu?

– Ba e al tău, îl informă Bălosu. Câţi ani au trecut de când a plecat alde soră-ta Măria din casă?

– Păi... sunt mai bine de cincisprezece ani!

– Ei, după cincisprezece ani legea zice că moştenirea neîmpărţită rămâne ăluia care e în ea. Nu ştiai de chestia asta?

„Nu ştiam... pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în gând. Bine că ştii tu.”

– Hai, mă, că nu e aşa cum zici tu, dă-mi banii ăia să mă duc încolo d-acilea! spuse apoi tare.

Bălosu rămase nedumerit.

– Dacă nu crezi, întreabă şi tu unu din avocaţii ăştia, insistă el. Întreabă-l pe Rădulescu.

– Hai, mă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse Moromete, de astă dată cu un glas rece, tăios.

Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii, părăsi casa vecinului.

Soarele se ridicase sus, şi o grămadă de nori, nişte nori curaţi şi frumoşi, se şi repeziseră spre el,