Helmholtz Watson îl ascultă cu oarecare jenă şi neplăcere. În sinea lui îşi spuse: „Micuţul Bernard, săracul de el!“ Şi totuşi, în acelaşi timp se simţi puţin jenat din pricina prietenului său. Ar fi dat nu ştiu ce ca Bernard să manifeste un pic mai multă mîndrie.

1. Iarăşi înlocuirea prin T (de la Modelul T) a Crucii (din numele gării londoneze Charing Cross).

2. Mică localitate din Sud-Estul Angliei, probabil scena Elegiei scrise într-un ţintirim de ţară a poetului preromatic Thomas Gray (1716-1771).

3. Cartierul tradiţional al presei londoneze.

Pe la opt lumina începu să scadă. Megafoanele din turnul Clubului sportiv de la Stoke Poges începură să anunţe – cu un glas mai cald decît al tenorilor – că terenurile se închid. Lenina şi Henry abandonară partida şi porniră spre clădirea principală. De pe islazurile Trustului de Secreţie Internă şi Externă se auzeau mugetele miilor de vite care, cu hormonii şi laptele lor, furnizau materiile prime pentru marea fabrică de la Farnham Royal.

Zumzetul necurmat al elicopterelor umplea văzduhul la asfinţit. La fiecare două minute şi jumătate un clopot şi ţipătul unor sirene anunţau plecarea unuia dintre trenurile uşoare monorai care-i transportau pe jucătorii de golf aparţinînd castelor inferioare de la terenurile lor marginalizate înapoi în metropolă.

Lenina şi Henry se urcară în aparatul lor de zbor şi decolară. La înălţimea de aproape trei sute de metri Henry încetini rotaţiile elicei şi vreo două minute rămaseră suspendaţi deasupra peisajului ce se pierdea în amurg. Pădurea de fagi de la Burnham se întindea ca o baltă întunecată către ţărmul mai luminos al cerului dinspre apus. Lumina stacojie de la orizont, ultimele raze ale soarelui scăzură, trecînd prin oranj la galben şi apoi către un verde-pal, apos. Spre nord, dincolo de copaci şi deasupra lor, Fabrica de Secreţii Interne şi Externe strălucea prin luminile electrice extrem de puternice de la toate ferestrele celor douăzeci de etaje ale ei. Dedesubtul lor se întindeau clădirile Clubului de Golf – uriaşa cazarmă a castei inferioare, iar de cealaltă parte a zidului despărţitor, căsuţele mai mici, rezervate membrilor castelor Alfa şi Beta. Văile de acces spre gara trenurilor monorai erau înnegrite de furnicarul ca de muşuroi al mulţimii aparţinînd castelor inferioare. De sub bolta de sticlă ţîşni un tren luminat. Urmîndu-i traseul spre sud-est de-a curmezişul cîmpiei întunecate, ochii le fură atraşi de clădirile maiestuoase ale Crematoriului Mlaştinii. Pentru siguranţa avioanelor aflate în zboruri de noapte, cele patru coşuri înalte erau puternic luminate şi purtau în vîrf semnale de alarmă de culoare stacojie. Era ca un far.

— De ce au coşurile astea de fum un fel de balcoane în jurul lor? întrebă Lenina.

— Recuperarea fosforului, îi explică telegrafic Henry. În cursul lor ascendent, prin coş, gazele sînt supuse la patru tratamente separate. Pe vremuri, de cîte ori se ardea un cadavru, pentaoxidul de fosfor era scos din circulaţie. Acum se recuperează peste 98 la sută din el. Mai mult de un kilogram şi jumătate pentru fiecare adult mort. Ceea ce face aproape patru sute de tone de fosfor pe an numai din Anglia. Henry vorbea cu mîndrie şi încîntare, savurînd din inimă această realizare, ca şi cum iniţiativa i-ar fi aparţinut chiar lui. E splendid să te gîndeşti că putem să continuăm să fim utili chiar şi după ce am murit! Asta ajută creşterea plantelor.

Între timp, Lenina îşi întoarse privirile în altă parte şi se uita drept în jos, la gara monoraiului.

— Da, e splendid, încuviinţă şi ea. Dar e ciudat că morţii aparţinînd castelor Alfa şi Beta nu fac să crească mai multe plante decît prăpădiţii ăia mărunţi de Gama şi Delta şi Epsilon care mişună acolo.

— „Din punct de vedere fizic şi chimic, toţi oamenii sînt egali“, declară sentenţios Henry. Şi, pe urmă, pînă şi Epsilonii îndeplinesc servicii indispensabile.

— „Pînă şi un Epsilon…“ Lenina îşi aminti deodată de o împrejurare în care, pe cînd era fetiţă de şcoală, se trezise în toiul nopţii şi-şi dăduse seama pentru prima dată de şoapta care o obseda întotdeauna în timpul somnului. Revăzu razele lunii, şiragul de pătuţuri albe; auzi din nou glasul blînd, foarte blînd care spunea (cuvintele îi stăruiseră în minte, de neuitat după atîtea şi atîtea repetiţii noapte de noapte): „Toţi muncesc pentru toţi ceilalţi. Nu ne putem lipsi de nimeni. Pînă şi Epsilonii sînt utili. Nu ne putem lipsi de Epsiloni. Toţi muncesc pentru toţi ceilalţi. Nu ne putem lipsi de nimeni…“. Lenina îşi aminti acel prim şoc al ei – teama şi surprinderea; îi reveni în minte şi ceasul acela cît rămăsese trează, bîntuită de tot felul de gînduri; şi apoi, sub înrîurirea acelor repetiţii nesfîrşite, alinarea treptată a tulburării, balsamul somnului care se strecura încetul cu încetul în ea, liniştind-o…

— Eu cred că de fapt Epsilonii nu regretă că sînt Epsiloni, zise ea cu glas tare.

— Bineînţeles că nu. Cum ar putea