să regrete? Ei nici nu ştiu ce înseamnă să fii altceva decît un Epsilon. Pe noi fireşte că ne-ar deranja. Dar noi am fost condiţionaţi altfel. Şi, pe urmă, noi pornim din capul locului cu o ereditate diferită.

— Ce bine-mi pare că nu sînt şi eu Epsilon! zise cu convingere Lenina.

— Dac-ai fi fost, îi răspunse Henry, condiţionarea specială te-ar fi determinat să fii la fel de recunoscătoare că nu eşti Beta sau Alfa.

Ambreie elicea anterioară îndreptîndu-şi aparatul către Londra. Îndărătul lor, înspre apus, stacojiul şi portocaliul asfinţitului se estompară aproape cu totul; la zenit se ivise o masă de nori întunecaţi. Trecînd pe deasupra Crematoriului, aparatul de zbor fu săltat în sus de coloana de aer cald care se înălţa din coşurile acelea, iar apoi aproape că se prăbuşi la fel de brusc cînd întîlni aerul rece din preajmă.

— Vai, ce salt minunat! rîse încîntată Lenina.

Dar Henry vorbi pe un ton în care o clipă străbătu o undă de melancolie:

— Ştii ce a fost saltul acela? O fiinţă umană care a dispărut definitiv, pentru totdeauna. A ţîşnit în sus într-un jet de gaze fierbinţi. Ar fi interesant de ştiut cine era – un bărbat sau o femeie, Alfa ori Epsilon… Oftă. Apoi, hotărît să adopte un ton optimist, încheie: — Oricum, de un lucru putem fi siguri: oricine o fi fost, cît a trăit a fost fericit. Acum toată lumea e fericită.

— Da, „acum toată lumea e fericită“, îl îngînă Lenina.

Amîndoi auziseră aceste vorbe repetate de o sută cincizeci de ori în fiecare noapte, vreme de doisprezece ani.

Aterizînd în cartierul Westminster pe acoperişul blocului cu patruzeci de etaje unde locuia Henry, coborîră direct în sala de mese. Acolo mîncară o cină excelentă într-o companie veselă şi zgomotoasă. La cafea li se servi şi soma. Lenina luă două tablete de jumătate de gram, iar Henry trei. La nouă şi douăzeci traversară strada, ducîndu-se peste drum la cabaretul recent inaugurat în Catedrala Westminster. Era o noapte înstelată; aproape fără nori, dar şi fără lună; din fericire, însă, nici Lenina, nici Henry nu erau conştienţi de acest lucru în general deprimant. Reclamele luminoase de pe cer izbuteau să ţină departe întunericul exterior: CALVIN STOPES ŞI CEI ŞAISPREZECE SEXOFONIŞTI. De pe faţada noii Catedrale străluceau atrăgătoare alte litere uriaşe: CEA MAI FRUMOASĂ ORGĂ DE CULORI ŞI PARFUMURI DIN LONDRA. TOATE ŞLAGĂRELE RECENTE DE MUZICĂ SINTETICĂ.

Intrară în local. Atmosfera li se păru caldă, înăbuşitoare mai ales din cauza parfumului de ambră şi de lemn de santal. Pe cupola sălii orga de culori pictase în clipa aceea un asfinţit tropical. Cei şaisprezece sexofonişti cîntau un vechi şlagăr: „Flaconaş-drăgălaş, nu-i sticlă mai dulce ca tine pe lume“. Patru sute de perechi dansau five-step-ul în jurul ringului lustruit. Lenina şi Henry deveniră curînd cea de-a patru sute una pereche. Sexofoanele se jeluiau ca mîţele ce miorlăie sub razele lunii, gemeau în registrele alto şi tenor de parcă ar fi simţit apropierea morţii. Într-o gamă bogată de armonice, tremolo-ul creştea spre un punct culminant, din ce în ce mai tare – pînă cînd în cele din urmă, cu un gest maiestuos, dirijorul dezlănţui ultima notă zguduitoare a muzicii eterice şi – dintr-o suflare – îi desfiinţă pur şi simplu pe cei şaisprezece suflători umani. Tunet în la bemol major. Şi apoi, aproape în tăcere, aproape în beznă, urmă o decongestionare treptată, un fel de diminuendo care aluneca din ce în ce mai jos, prin sferturi de ton, pînă la un acord dominant abia şoptit, care stărui multă vreme (în timp ce dedesubt pulsau ritmurile de five-step) încărcînd secundele întunecate cu un simţămînt de aşteptare încordată. Şi, în cele din urmă, aşteptarea fu satisfăcută. Se produse un răsărit de soare exploziv şi, simultan, toţi cei şaisprezece sexofonişti izbucniră în cîntec:

 

Flaconaş drăgălaş, mereu pe tine te-am visat!

Flaconaş drăgălaş, de ce-am fost oare decantat?

Şi vremea e senină

Iar Ceru-i azuriu în suflet totdeauna

Răsare-n fiecare seară luna

Din sticlele din lumea-ntreagă

Doar eprubeta mea mi-e dragă

Flaconaş drăgălaş,

Sticluţa mea iubită-i numai una.

 

Dansînd în ritm de five-step împreună cu celelalte patru sute de perechi de jur-împrejurul Catedralei Westminster, Lenina şi Henry de fapt dănţuiau într-o altă lume – paradisul cald, multicolor şi neînchipuit de prietenos al Sărbătorii Soma. Vai, ce drăguţi, ce chipeşi, ce amuzanţi, ce încîntători erau toţi ceilalţi! „Flaconaş, sticla mea, mereu pe tine te-am visat!…“ Dar Lenina şi Henry aveau tot ce-şi doreau, nu mai aveau nevoie să viseze ori să aspire la nimic… Erau acum înăuntru, aici şi acum – în mijlocul sticlei cu vreme frumoasă, înconjuraţi de cerul veşnic azuriu. Şi cînd, istoviţi, cei Şaisprezece lăsară din mînă sexofoanele şi maşina de Muzică Sintetică începu să emită cea mai recentă creaţie în materie de blues-uri malthusiene, parcă şi ei ar fi fost doi embrioni gemeni care se legănau împreună pe valurile unui ocean de surogat de sînge dintr-un flacon al incubatorului.

„Noapte bună, dragi prieteni. Noapte bună, dragi prieteni.“ Difuzoarele îşi învăluiau poruncile într-o politeţe binevoitoare şi muzicală. „Noapte bună, dragi prieteni…“

Ascultători, la fel de supuşi ca şi toţi ceilalţi, Lenina şi Henry părăsiră clădirea. Stelele deprimante trecură destul de departe, dincolo de jumătatea cerului. Dar cu toate că ecranul de firme celeste dispăruse