Înghiţită cu o jumătate de oră înainte de închiderea localului de dans, cea de-a doua doză de soma ridicase un zid de-a dreptul impenetrabil între universul real şi minţile lor. Trecură strada ca şi cum ar fi fost înlăuntrul acelei sticle a fericirii; şi tot aşa luară şi liftul pînă în camera lui Henry de la etajul 28. Şi totuşi, chiar prizonieră a acelei sticle a fericirii, şi în pofida acelui al doilea gram de soma, Lenina nu uită să ia toate precauţiile anticoncepţionale prescrise de regulament. Ani întregi de hipnopedie intensivă şi instrucţia malthusiană de trei ori pe săptămînă de la doisprezece pînă la şaptesprezece ani o determinaseră să ia aceste precauţii la fel de automat şi de inevitabil cum clipea din ochi.

— A, apropo, zise ea revenind din baie, Fanny Crowne vrea să ştie unde ai găsit cartuşiera aceea frumoasă, imitaţie de marochin verde, pe care mi-ai făcut-o cadou.

Joi seara, o dată la două săptămîni, Bernard participa la Ritualuri ale Solidarităţii şi Înfrăţirii. Îndată după cina luată devreme la Clubul Aphroditaeum (în care Helmholtz fusese primit de curînd pe baza Articolului Doi) se despărţi de prietenul său şi, făcînd semn unui aerotaxi de pe acoperiş, îi spuse pilotului să zboare către Cantatoriul Comunitar Fordson. Aparatul se înălţă cîteva sute de metri, apoi se îndreptă spre răsărit şi cînd luă virajul, drept în faţa ochilor lui Bernard se înălţa Cantatoriul – o frumuseţe gigantică. Iluminaţi de sus pînă jos cu neon, toţi cei trei sute douăzeci de metri de imitaţie de marmură albă de Carrara ai clădirii străluceau ca o zăpadă incandescentă pe dealul Ludgate. În fiecare colţ al platformei sale pentru elicoptere se desluşea perfect prin beznă un T imens de culoare stacojie, iar gurile a douăzeci şi patru de uriaşe trompete de aur răspîndeau în văzduh o muzică sintetică solemnă.

„Fir-ar să fie, am întîrziat“, îşi zise Bernard cînd dădu cu ochii de Big Henry1, orologiul Cantatoriului. Şi chiar aşa era, căci, în momentul cînd îi plătea taximetristului cursa, Big Henry bătu ora: „Ford“ cîntă o voce copleşitoare de bas ţîşnind din toate trompetele de aur. „Ford, Ford, Ford…“ de nouă ori. Bernard alergă spre lift.

Sala de festivităţi pentru sărbătorirea Zilei lui Ford şi pentru alte concerte comunitare se afla tocmai în subsolul clădirii. Deasupra ei, cîte o sută pe fiecare etaj, se aflau cele şapte mii de camere folosite de Grupurile Solidarităţii pentru ritualurile lor bilunare. Bernard coborî pînă la etajul 33, aproape fugi de-a lungul coridorului, şovăi o clipă în faţa Camerei 3 210 şi, după ce-şi luă inima în dinţi, deschise uşa şi intră.

Slavă lui Ford! Nu era chiar ultimul. Mai erau încă libere trei scaune din cele douăsprezece aranjate în jurul mesei circulare. Se strecură tiptil pe cel mai apropiat şi se şi pregăti să se uite urît la cei care aveau să vină şi mai tîrziu decît el.

Întorcîndu-se către el, fata din stînga îl întrebă:

— Ce-ai jucat azi după-amiază? Golf cu Obstacole sau Electromagnetic?

Bernard se întoarse către ea („Ford! E Morgana Rotschild!“) şi se văzu silit să recunoască, îmbujorîndu-se la faţă, că n-a jucat nici una, nici alta. Morgana îl privi uimită. Se aşternu o tăcere jenantă între ei.

Apoi fata întoarse ostentativ capul în partea cealaltă şi se adresă bărbatului din stînga ei, care avea un aer mult mai sportiv.

„Am călcat cu stîngul la Ritualul ăsta“, se gîndi chinuit Bernard, şi prevăzu cu groază că iar n-o să poată dobîndi iertarea păcatelor. Ce greşeală că nu zăbovise o clipă ca să se uite în jur, în loc să se repeadă la primul scaun! Ar fi putut foarte bine să se aşeze între Fifi Bradlaugh şi Joanna Diesel. Şi, cînd-colo, el se dusese ca prostul şi se aşezase lîngă Morgana. Morgana! Pentru numele lui Ford! Sprîncenele acelea negre ale ei – mai bine zis sprînceana, pentru că de fapt erau îmbinate. O, Ford! Şi în dreapta lui era Clara Deterding. E adevărat că n-avea sprîncenele îmbinate, dar era mult prea pneumatică. În schimb, Fifi şi Joanna erau exact cum ţi le-ai fi dorit. Rotunjoare, blonde, nu prea solide… Şi, poftim! Tocmai huiduma aia de Tom Kawaguchi se aşeză acum pe scaunul dintre ele!

Ultimul sosi Sarojini Engels.

— Ai întîrziat! îi spus pe un ton sever Preşedintele Grupului Comunitar. Să nu se mai repete!

Sarojini îşi ceru iertare şi se strecură la locul lui, între Jim Bokanovski şi Herbert Bakunin. Acum grupul se completase, cercul solidarităţii era perfect, impecabil. Bărbat, femeie, bărbat – într-un inel de alternări nesfîrşite în jurul mesei. Doisprezece dintre ei gata să se contopească în unul singur, aşteptînd să se unească, să se îmbine, să-şi piardă cele douăsprezece identităţi separate într-o singură fiinţă mai mare.

Preşedintele se ridică, făcu semnul T şi, pornind emiţătorul de muzică sintetică, descătuşă răpăitul neobosit, dar blînd al tobelor şi un cor de instrumente – cvasisuflători şi supercoarde – care repetau plîngăreţ, la nesfîrşit, melodia scurtă, dar obsedantă, imposibil de alungat din urechi, a primului Imn al Solidarităţii. Şi iarăşi, şi iarăşi – şi nu timpanul auzea ritmul ca pe o pulsaţie, ci însăşi diafragma din capul pieptului. Bocetul şi lamentările acelor melodii recurente îţi bîntuiau nu atît mintea, cît măruntaiele, făcîndu-le să tînjească şi să compătimească.

Preşedintele făcu din nou semnul T şi se aşeză. Slujba rituală începuse. În mijlocul mesei fură aşezate tabletele de soma sanctificate. Potirul cu îngheţată