de căpşuni cu soma urma să treacă din mînă în mînă ca o cuminecătură şi fiecare dintre ei urma să soarbă din el rostind formula magică : „Beau pentru nimicirea mea“. Apoi, acompaniate de orchestra sintetică, glasurile lor înălţară Primul Imn al Solidarităţii.

 

Duzină sîntem, Ford! Hai şi ne-mpreună

Ca picături din Marele Fluviu Social!

O, fă-ne acum pe toţi să curgem împreună,

Să mergem iute ca luciosul Ford Royal.

 

Douăsprezece strofe pline de aspiraţii, cîntate de inimi care tînjeau. Şi apoi trecură a doua oară din mînă-n mînă potirul iubirii.

— Beau pentru Fiinţa Supremă.

Aceasta era acum formula rostită de toţi. Sorbiră cu toţii din potir. Muzica răsuna neobosită. Tobele băteau. Strigătele şi scrîşnetele armoniilor deveneau o obsesie în măruntaiele topite laolaltă. Apoi se intonă Cel de-al Doilea Imn al Solidarităţii:

Hai, Fiinţă Mare – prieten scump şi intim –

Topeşte-ne pe toţi cei doisprezece-ntr-unul!

De moarte ne e dor! De-ndată ce pierim

Abia că-ncepe Traiul Nostru Mare în comun!

 

Şi alte douăsprezece strofe. Între timp, soma începuse să-şi facă efectul. Ochii străluceau, obrajii se îmbujorau, lumina interioară a bunăvoinţei universale izbucnea pe toate feţele în zîmbete fericite, prietenoase. Pînă şi Bernard simţi cum i se topeşte puţin inima de înduioşare. Cînd Morgana Rotschild se întoarse către el cu faţa radioasă, se strădui şi el să-i răspundă în acelaşi fel. Dar, vai, din păcate, sprînceana aceea neagră, două-n una, era mereu prezentă; n-o putea ignora, n-o putea uita, oricît de tare s-ar fi străduit. Înseamnă că nu mersese destul de departe contopirea. Poate dacă ar fi stat între Fifi şi Joanna…

Şi iată, potirul iubirii trecu din mînă-n mînă pentru a treia oară.

— Beau pentru iminenţa Venirii Lui, strigă solemn Morgana Rotschild. Întîmplător, ei îi venise rîndul să iniţieze ritul circular. Vorbea tare, cu entuziasm. Sorbi din potir şi i-l trecu lui Bernard.

— Beau pentru iminenţa Venirii Lui, repetă şi el, încercînd sincer să simtă că această venire este iminentă; dar ceea ce continua să-l obsedeze era sprînceana, pe cînd, din punctul lui de vedere, Venirea era groaznic de îndepărtată. Sorbi din potir şi i-l trecu Clarei Deterding. „Iar o să fie un eşec, îşi spuse în sinea lui. Ştiu precis că aşa o să fie.“ Dar tot se strădui din răsputeri să zîmbească radios.

Potirul amorului îşi încheie circuitul. Ridicînd mîna, Preşedintele dădu semnalul; corul începu Cel de-al treilea Imn al Solidarităţii:

Simţiţi şi voi cum se apropie Fiinţa Mare!

Fiţi bucuroşi şi, bucurîndu-vă, pieriţi mereu!

Topiţi-vă cu toţii-n muzica ce moare!

Căci El ne-ajută: eu sînt tu, iar tu eşti eu!

 

În timp ce strofele se succedau, glasurile vibrau de o emoţie din ce în ce mai intensă. Simţămîntul iminenţei Venirii plutea în aer ca o tensiune electrică. Preşedintele închise aparatul muzical şi, o dată cu nota finală a ultimei strofe, se aşternu o tăcere deplină – tăcerea aşteptării încordate, tremurînd, vibrînd tot mai puternic de o viaţă galvanică. Preşedintele întinse mîna; şi brusc, o Voce, o Voce profundă şi puternică, mai muzicală decît orice glas pur omenesc, mai amplă, mai caldă, mai vibrantă de dragoste şi dor şi compătimire, o Voce minunată, misterioasă, supranaturală răsună deasupra capetelor lor.

— O, Ford, Ford, Ford! rosti ea rar, într-un diminuendo şi pe o gamă descendentă. O senzaţie de căldură iradie ca un fior palpitant de la plexul solar către toate extremităţile trupurilor ascultătorilor; ochii li se umplură de lacrimi; inimile, măruntaiele părură să se agite înlăuntrul lor, de parcă ar fi trăit o viaţă independentă.

— Ford!

Se topeau cu toţii.

— Ford!

Se destrămau, se destrămau pur şi simplu.

Apoi, deodată, pe un alt ton, tulburător, răsună din nou Vocea, ca o trîmbiţă:

— Ascultaţi! Ascultaţi!

Ascultară. După o pauză coborî spre o şoaptă, dar o şoaptă care într-un fel era mai pătrunzătoare decît strigătul cel mai puternic.

— Paşii Marii Fiinţe, continuă Vocea şi apoi repetă : — Paşii Fiinţei Supreme. Şoapta aproape că-şi dădea duhul: — Se aud pe scări Paşii Fiinţei Supreme.

Din nou se aşternu tăcerea; iar aşteptarea tensionată, destinsă doar o clipă, se accentuă, cu o încordare tot mai strînsă, tot mai strînsă, aproape de punctul de rupere. Paşii Marii Fiinţe! Ah, îi auzeau, îi auzeau coborînd încetişor scările, venind tot mai aproape, tot mai aproape, coborînd scara invizibilă. Paşii Fiinţei Supreme. Şi deodată atinseră punctul de rupere. Cu ochii ficşi, ieşiţi din orbite, cu buzele deschise, înţepenite, Morgana Rotschild sări în picioare.

— Îl aud! strigă ea. Îl aud!

— Vine! strigă Sarojini Engels.

— Da, vine, îl aud! strigară laolaltă Fifi Bradlaugh şi Tom Kawaguchi şi se ridicară simultan în picioare.

— O, o, o! răsună mărturia dezarticulată a Joannei.

— Vine! urlă Jim Bokanovski.

Preşedintele se aplecă înainte şi, dintr-o singură atingere, dezlănţui un delir de cimbale şi