— Ah, a venit! ţipă Clara Deterding. Au! izbucni strigătul din gîtul ei, ca şi cum i l-ar fi tăiat cineva.

Simţind că a sosit momentul să facă şi el ceva, Bernard sări şi el în sus şi strigă:

— Îl aud, vine!

Dar nu era adevărat. Nu auzea nimic şi pentru el nu venea nimeni. Nimeni – în ciuda muzicii, în ciuda emoţiei crescînde. Însă el gesticula cu braţele întinse, striga mai abitir decît cei mai zgomotoşi dintre ei şi, cînd ceilalţi începură să ţopăie şi să tropăie, ţopăi şi tropăi şi el.

Şi se învîrtiră de jur-împrejur, un alai circular de dansatori, fiecare cu mîinile pe şoldurile dansatorului din faţă, de jur-împrejur, strigînd la unison, tropăind cît puteau în cadenţa muzicii, bătînd ritmul cu tălpile, bătîndu-l cu mîinile pe fesele celui din faţa sa; douăsprezece perechi de fese răsunînd uşor sub pocnetele palmelor. Doisprezece într-unul, doisprezece ca unul.

— Îl aud!

— Îl aud venind!

Ritmul muzicii se înteţi. Tot mai repede tropăiau picioarele, tot mai iute cădeau ritmic mîinile. Şi dintr-o dată un sintetizator iscă o voce de bas ultraprofund, care bubui cuvintele de vestire a izbăvirii apropiate şi a împlinirii finale a solidarităţii, Venirea acelui Doisprezece în Unul, încarnarea Fiinţei Supreme.

— Orgie-beţie! cîntă Vocea susţinută de bubuitul neîncetat, înfrigurat, al tam-tam-urilor:

Orgie şi magie! Ford şi voie bună!

Sarută fetele şi adu-le-mpăcare.

Băieţi trăiesc cu fete-n pace împreună;

Orgie şi beţie, dă-le desfătare!

— Orgie-beţie! reluară dansatorii refrenul liturgic.

— Orgie şi magie!

— Orgie şi beţie!

— Ford şi voie bună!

— Sărută fetele!…

Şi, în timp ce cîntau, luminile începură să pălească uşor – să scadă şi în acelaşi timp să se încălzească, să se îmbogăţească, să se înroşească pînă cînd, în cele din urmă, se treziră dansînd în asfinţitul stacojiu al unui Depozit de Embrioni.

— Orgie-beţie!… Orgie şi magie!

În întunericul acela de culoarea sîngelui şi a lichidului amniotic, fiecare dansator se învîrtea în cerc, fără a înceta o clipă să tropăie şi să bocăne şi să bată ritmul acela neostoit.

— Orgie-magie!

Apoi cercul se destrămă încetul cu încetul şi se dezintegră treptat-treptat prin căderea dansatorilor pe culcuşurile ce căptuşeau pereţii – un cerc în jurul celuilalt cerc format din masa şi scaunele planetare.

— Orgie-beţie! Orgie-magie!

Vocea profundă gîngurea acum şi ciripea ca păsărelele îndrăgostite; iar în flăcările asfinţitului aceluia se părea că un imens porumbel negru se întindea binevoitor asupra dansatorilor aflaţi acum unul cu faţa în jos, celălalt cu faţa în sus.

Se aflau în picioare pe acoperiş; Big Henry tocmai bătuse ora unsprezece. Era o noapte caldă şi liniştită.

— N-a fost delicios? întrebă Fifi Bradlaugh. N-a fost pur şi simplu delicios?

Şi-l privi pe Bernard cu o expresie de extaz, dar un fel de extaz care nu cuprindea nici o urmă de tulburare – ori emoţie – căci a fi emoţionat înseamnă a fi încă nesatisfăcut. Ea avea însă calmul extatic al împlinirii totale, pacea şi tihna, nu numai a saţietăţii goale şi a nimicniciei, ci a vieţii echilibrate, a energiilor aflate în odihnă şi echilibru. O pace bogată şi vie. Căci Ritualul solidarităţii le luase, dar mai ales le dăduse ceva, storsese ceva din ei doar pentru a-i umple la loc. Fifi era totală, atinsese perfecţiunea, se depăşise pe ea însăşi.

— Nu ţi s-a părut c-a fost minunat? insistă ea, învăluindu-l în strălucirea supranaturală a ochilor ei.

— Da, mi s-a părut c-a fost minunat, minţi el şi întoarse capul.

Vederea chipului ei transfigurat era deopotrivă o acuzaţie şi o rememorare ironică a însingurării lui. Acum se simţea cumplit de izolat de ceilalţi, aşa cum fusese şi la începutul acelui ritual – încă şi mai izolat prin goliciunea sa neumplută, prin saţietatea sa moartă. Separat, izolat, nemîntuit, pe cînd ceilalţi erau topiţi cu toţii în Fiinţa Supremă; singur chiar şi în îmbrăţişarea Morganei – de fapt, mult mai singur, mai deznădăjduitor de „el însuşi“ decît fusese vreodată în viaţă. Ieşise din crepusculul acela stacojiu în strălucirea luminii electrice cu un fel de stînjeneală timidă, intensificată pînă la un chinuitor punct culminant. Era îngrozitor de chinuit şi (aşa i se părea sub acuzaţia ochilor ei strălucitori) poate că vina era tocmai a lui.

— De-a dreptul minunat! repetă el, dar de fapt nu se putea gîndi la altceva decît la sprînceana Morganei.

1. Pastişă după Big Ben (Marele Benjamin) – orologiul Palatului Westminster –, Big Henry sugerează numele industriaşului Henry Ford.

„Ciudat, ciudat! Un ins tare ciudat!“ – acesta era verdictul Leninei Crowne în privinţa lui