Bernard Marx. Da, da, chiar atît de ciudat încît în cursul săptămînilor următoare se tot întrebase dacă n-ar fi cazul să se răzgîndească în privinţa vacanţei din New Mexico şi să plece în schimb la Polul Nord cu Benito Hoover. Necazul era că, de fapt, cunoştea Polul Nord, fusese acolo cu George Edzel, chiar vara trecută şi, mai mult decît atît, i se păruse foarte sumbru. N-aveai nimic de făcut, hotelul era cumplit de demodat – n-aveau televizor în dormitoare, nici orgă olfactivă, doar muzica sintetică cea mai fîsîită şi nici măcar douăzeci şi cinci de Terenuri de Escalator-Squash1 pentru peste două sute de turişti. Nu, e limpede că n-ar fi putut să se ducă iar la Polul Nord. În schimb, America n-o vizitase decît o dată. Şi încă şi atunci fusese un sejur prea scurt şi nesatisfăcător! Un weekend ieftin la New York – oare îl petrecuse cu Jean-Jacques Habibullah sau cu Bokanovski Jones? În ruptul capului nu-şi mai putea aduce aminte. Oricum, n-avea nici o importanţă. Perspectiva de a zbura din nou spre apus, şi încă pentru o săptămînă întreagă, era foarte atrăgătoare. Mai mult decît atît, cel puţin trei zile din săptămîna aceea aveau să le petreacă în Rezervaţia pentru Sălbatici. Doar maximum cinci sau şase dintre funcţionarii întregului centru fuseseră vreodată într-o asemenea Rezervaţie. Ca psiholog Alfa-Plus, Bernard era – dintre cunoştinţele ei – unul dintre puţinii oameni îndreptăţiţi să obţină un asemenea permis de intrare.

Aşadar, pentru Lenina era un prilej unic. Şi totuşi, la fel de unică era şi ciudăţenia lui Bernard, aşa că Lenina şovăia dacă să profite de prilej, ba chiar o bătuse gîndul să rişte să meargă iar la Polul Nord cu caraghiosul de Benito. Cel puţin Benito era normal. Pe cînd Bernard…

I-au turnat alcool în surogatul sanguin – aceasta era explicaţia oferită de Fanny pentru toate excentricităţile lui Bernard.

În schimb, Henry (cu care, într-o seară cînd se aflau în pat, Lenina discutase depre noul ei iubit şi-şi manifestase îngrijorarea) îl comparase pe bietul Bernard cu un rinocer.

— Pe un rinocer nu-l poţi învăţa să facă giumbuşlucuri, nu-l poţi dresa, explicase el în stilul său concis şi viguros. Unii bărbaţi sînt aproape rinoceri: nu reacţionează în mod corespunzător la condiţionare. Bieţii de ei! Şi Bernard se numără printre aceştia. Din fericire pentru el, e bunişor la serviciu. Se pricepe la treaba pe care o face, pentru că altfel Directorul nu l-ar fi păstrat acolo. Şi totuşi – adăugă Henry în chip de consolare – îl socot destul de inofensiv.

Inofensiv, poate; dar şi deconcertant. În primul rînd, mania aia de a face lucrurile în taină. Ceea ce practic însemna a nu le face deloc. Căci parcă ce se putea face în taină? (În afară, bineînţeles, de amor; dar asta nu puteai face tot timpul.) Ce altceva? Mai nimic. Prima după-amiază în care au ieşit împreună a fost deosebit de frumoasă. Lenina propusese să înoate la Torquay Country Club şi pe urmă să ia masa la Oxford Union. Dar Bernard considera acest joc o pierdere de timp.

— Păi la ce serveşte timpul dacă nu ca să-l pierzi? întrebă puţin uluită Lenina.

După cît se părea, pentru plimbări pe jos prin Districtul Lacurilor2 – căci asta îi propusese el acum. Să aterizeze pe vîrful muntelui Skiddaw şi să se plimbe cîteva ceasuri prin pajiştile cu ierburi şi bălării.

— Singur, cu tine, Lenina.

— Bine, Bernard, dar singuri o să fim toată noaptea.

Bernard roşi. Se uită într-o parte:

— Voiam să spun singuri ca să vorbim, se bîlbîi el.

— Să vorbim? Despre ce?

Plimbatul şi vorbitul – iată un mod tare ciudat de a petrece o după-amiază.

Pînă la urmă îl convinsese, împotriva voinţei lui, să zboare pînă la Amsterdam ca să urmărească sferturile de finală ale Campionatelor Feminine de Lupte, la categoria grea.

— În mulţime! mormăi el nemulţumit. Ca de obicei, deci!

Toată după-amiaza se încăpăţînă să rămînă posac. Refuză să converseze cu prietenii Leninei (întîlniră cîteva zeci la barul unde se servea îngheţată de soma, în pauzele dintre meciuri). Şi în ciuda chinului său interior, refuză cu încăpăţînare să ia sucul de zmeură cu jumătate de gram de soma pe care încerca ea să i-l bage pe gît.

— Prefer să fiu eu însumi, spunea el. Eu însumi, cel afurisit. Nu vreau să fiu altul, oricît de vesel ar fi.

— „La timp un gram de-ai luat, o sută ai cruţat!“ zise Lenina scoţînd la iveală o parte din comoara de înţelepciune învăţată prin hipnopedie.

Bernard împinse nervos la o parte paharul pe care i-l oferea Lenina.

— Stai puţin, nu te enerva, îi spuse aceasta. Nu uita că „Un centimetru cub învinge orice sentiment sumbru“.

— Ah, taci o dată, pentru numele lui Ford! strigă el.

Lenina dădu din umeri:

— „Mai bine-ţi stă pilula-n gură, decît murdara-njurătură“, conchise cu multă demnitate Lenina, sorbind chiar ea băutura răcoritoare.

În cursul zborului de întoarcere, peste Canalul Mînecii, Bernard insistă să oprească elicea tractoare şi să-şi lase elicopterul să plutească susţinut doar de rotor la vreo treizeci de metri deasupra valurilor. Între timp vremea se stricase; se iscase un vînt puternic dinspre sud-vest şi cerul se acoperise de nori.

— Priveşte! îi porunci el.

— Bine, dar e oribil! zise Lenina, trăgîndu-se cu